DESPRE LUCRURILE SIMPLE (50) - ANIMALUL

Se ia un borcan și sub capacul lui se depozitează pe bilețele toate fericirile anului. Sau se ia un blog și i se dă misiunea asta. Ia să mai completez c-o liniuță planul lui 2016/2017/2018/2019.

- exerciții de echilibru: a se identifica cel puțin o fericire în șapte zile curgătoare!

Tre să recunosc că, deși câinele s-a ivit primul, cel mai mult iubeam pisica (aterizată abia după un an). De-aș putea să mă-ntorc la mine și să-i spun fetiței, care tânjește după un câine negru, chiar Negruț îl chema, că vor veni ani în care va căpăta unul nonstop, nu doar furat cu secundele, ce grozăvie ar fi! Toate lacrimile alea de n-au convins-o pe maică-mea, nici cât ceapa degerată, le-aș repara de-aș defila azi cu Rita pe covoarele ei persane și prin cearceafurile ei satinate. Doar scriind ăst gând mă și simt deja olecuță răzbunată.   

Pisica a plecat. Îmi imaginez că n-o vrut să renunțe la toate iubitele prietenele ei din orașul cel vechi. Uneori îl așteptau și trei mironosițe la poartă (era motan). De n-aș fi fost atât de îngrozită de scriitura lui Stephen King mi-aș fi dorit să-l port în pat pe cotoi. Dar, după Cimitirul animalelor, nu-l vedeam în sărmanul pisoi decât pe Satan sărind la beregata mea când dorm. Așa c-o fost pedepsit să șadă afară toată perioada cât ne-o avut. Am în plan pentru casa nouă doi nou nouți: unul roșu integral, ălalaltu negru tot.


Astăzi îi despre Rita ziceam. 

• Stau pe o buturugă citind într-una dintre grădini. Da, ne-am ajuns, avem vreo șase, șapte. Sigur că și numărul gardurilor este în aceeași cantitate. Nu-i cald, dar nici nu mă pot văita. Îs  îmbrobodită în helancă movulie călduroasă. Domnișoara patruped se tot învârte pe lângă mine adulmecându-mă și bălind ca la orice este comestibil. O ignor în teorie, în realitate lectura este mult mai puțin interesantă. Îmi trage mâna dreaptă să o mângâi, fac asta câteva secunde până când trebuie să dau pagina, nici nu ating hârtia că Stăpâna mă împinge iară să-mi execut conștiincios rolul de scărpinător șef. Și mă joc nesfârșit astfel: mă prefac că am de întors pagini, ea nu se preface că are nevoie de răsfăț.

• Eram încă în curtea veche, ultimele ore. Încercam să-mi ating obiectivul netot de a ajunge la o curățenie cum n-am izbutit în cei doi ani de locuit acolo. Mi-am dat seama de asta, de încrâncenare,  abia când l-am auzit pe B.: cât am stat noi aici niciodată n-a fost așa de frumos. Eram la partea în care trebuia să mut în magazia de lemne dintre crengile rupte de zăpadă. Cum m-am împiedicat într-o bucată de tablă lungă, am luat-o ș-am azvârlit-o cu draci pe acoperișul acaretului făr să am habar că acolo își făcea siesta domnișoara Rita. S-o speriat atât de tare de zgomotul metalului lovind un altul încât o venit schelălăind spre mine și tot încerca să mi se urce în brațe. N-are decât cincizeci de kile și un metru jumate când e pe două picioare. Liniștește-te, micuțo, e doar zgomot mare ș-apoi Scooby Doo habar n-are că ești mai fricoasă decât el.

• Stau în fereastra dormitorului, are cea mai frumoasă priveliște dintre toate camerele, ș-o strig. În partea de jos este beciul, dormitorul parcă ar fi primul etaj peste. Vine în galop și se oprește buimacă. Se urcă pe trepte, dar este mai sus doar cu juma de metru, fereastra e încă în ceruri pentru ea. Se duce în partea opusă și tot nu ajunge la mine. Se pune pe ce știe ea să facă cel mai bine: să schelălăie a jale. O încurajez sincer: Hai, Rita, hai că poți!

• Din același ciclu, al înălțimilor. Un prieten urcat pe acoperișul bucătăriei o strigă. Ea se duce glonț în bucătărie de unde iese contrariată. Dă turul clădirii căutându-l. Renunță. Îl vede abia întâmplător peste un sfert de ceas din grădină. Se apucă de escaladat peretele construcției. Din fericire după primele două labe și primii zece centimetri tre să abandoneze iară.

• - Malia, Lita m-a lins pe pusă! mi se confesează noul meu prieten. Atât de nou încât n-am reținut decât că are sinsianisumate. Ești la cel mai mic nivel, tinere, pe Ruben l-o lins pe fund.

• - Maria, Rita m-a mușcat de fund! îmi șoptise cu trei secunde înainte Ruben. Este un băiețel de nouă ani, ușor durduliu. Păi dacă ești singurul de la care o avut de ce să apuce. Mă privește serios și-mi răspunde făr de zâmbet: am înțeles ce ai vrut să spui. Mai târziu, îmi mărturisește că toți colegii râd de el pentru că este gras. Ignoră-i, tot ceea ce spunem rău despre alți oameni spunem despre noi de fapt! Ești la vârsta la care poți fi cât de gras ori de slab vrei, doar de tine depinde! Pare că e de acord și că e o soluție salvatoare. Îmi răspunde după un minut. Deci dacă eu îi spun lu' unu că e prost, de fapt eu sunt prost?! Exact! Vezi ce simplu e?!

• Pentru că are lipici la toți puștii și-s mulți azi în curtea noastră, o zăvorăsc  într-una dintre grădini. Se pune pe aruncat cu sunete sfâșietoare și dese de-mi amintesc exact cum mă simțeam când toți copiii se jucau în fața blocului și pe mine mă închidea mama în casă bocind cu zece rânduri de lacrimi. O eliberez.  

• - Malia, Lita nu se mai joacă! Desigur că-i băiețelul al cărui nume nu-l mai știu.  O găsesc pitită în tufa mea de flori ce abia răsar. E frântă. După opt ore de când tot aleargă după funduri și puse, e gata! Am trăit s-o văd și pe asta, Rito! Slavă, Cerului! Credeam că ești pe baterii reîncărcabile. Ea nu este, dar micuții toți sunt.  

Fotografia am împrumutat-o dintr-o altă filă de jurnal dedicată domnișoarei, ASTA. 

În arhivă:

48. Visării - cu trimiteri spre toate bilețele din 2016, 2017, 2018.

49. Iubirea B.