Sursa imaginii |
Smulgătorul de inimi* e a
treia carte, ultima, citită pe anul ăsta şi prima despre care scriu ( pentru că
nu-s prea multe de zis ).
N-am chef decât pentru Murakami şi-n culcare şi-n sculare, aşa am ajuns să-mi
interzic a mă atinge de o nouă carte de
a sa pân nu lichidez cinci ale altora. Cum
interdicţia nu stabilise dimensiuni pentru cărţile alea mi-am ales din
bibliotecă cele mai subţirele volume. Primul fu ăsta, Smulgătorul de inimi, prea-i suna grozav numele de botez. Despre cum am reuşit io să citesc Murakami, făr
a încălca interdicţia, într-un episod următor.
Tare greu am citit cartea asta, poticnit, poticnit, 200 de pagini în
două săptămâni, asta după 300 de Murakami în câteva ore.
Io zic doar despre ce fu vorba, las două citate şi gata, ne mai vedem cu cartea
asta la momentul topului 2015 când va primi un punct şi va închide defilarea
zambetană. Exagerez, da-s tare nedumerită ce şi cum fu.
Un domn, Jacquemort, psihiatru, gol goluţ interior, făr de emoţii, regrete,
sentimente, pasiuni, psihologice d’ astea , aterizează într-o casă în care o
doamnă, Clementine, e în chinurile facerii a trei gemeni. Doamna mamă decide că
domnul soţ, Angel, vinovat a o fi lăsat
însărcinată, n-o va mai atinge niciodată.. "O femeie nu
mai poate avea încredere în bărbaţi din momentul în care
un bărbat i-a făcut copii. Şi mai ales în acela nu mai poate avea încredere"... Atât decât !
Psihanalistul se umple golindu-şi subiecţii, întâi o pisică de la care ia
cu împrumut toate apucăturile mâţoase, între timp nişte capre şi porci fac
autostopul, în sat bătrânii sunt vânduţi şi umiliţi la târg, un altul e plătit
în aur să pescuiască mizeriile celorlalţi, care astfel îs protejaţi de a trăi
oroarea or ruşinea faptelor făr de morală.
Să mă întorc la doamna Clementine, după ce în primă fază îşi urăşte plozii,
se dumireşte repede şi ajunge cu graţie în cealaltă extremă. De la a mânca
alimente alterate pân la nivelul viermi, păstrând pentru odrasle ce-i mai bun, a linge funduri de bebeluşi spre maximă
siguranţă şi curăţire, a elimina treptat din calea copiilor orice posibil
element generator de accidente fatale (şi toate-s pasibile, oala de apă
fierbinte, copacul, scaunul), pe toate
le întreprinde mama protectoare.
… "Mă înfior
la gândul că ar putea mânca fructe otrăvitoare, că s-ar putea aşeza în iarba udă,
că s-ar putea să le pice vreo creangă în cap, să cadă în fântână, să se rostogolească
din înaltul falezei, să înghită pietricele, să-i înţepe albinele, etc..."
De n-ar fi fost scrise c-un umor
nebun toate astea ar fi fost suficient de crâncene cât să-mi crape mintea. Alternează umorul savuros cu momente de atrocitate, oripilare
cum io rar am mai întâlnit în cărţi şi
n-aş zice despre mine că-s o sensibilă, chiar ador lecturile cu subiecte
şocante. Şi patologia mamei este echilibrată de duioşia poveştilor în care
micuţii cred şi care-i adăposteşte de efectele devastatoare ale adoraţiei
materne. E înfricoşător modul în care mediul în care trăim ne înghite, cum îi asimilăm
firescul, care până mai ieri ne oripila,
cât de fragilă e graniţa dintre iubire bună şi nebună, cât de facil vinovaţii
sunt alţii, noi doar făr de vină. D’aia ziceam că-s nedumerită şi nu pricep cum s-o aşternut cartea asta în
mine, oameni cu interior emoţional,
afectiv, trăitor zero am în preajmă, d’ ăia făr de ruşine or conştiinţă nici nu
mai calculez, mămici obsesive, adulatoare, protectoare sunt, deci e o carte despre viaţă,
ha, m-am luminat!
… - Ce-mi
pasă mie de ogoarele voastre! Ce-mi pasă mie de animale şi de copiii voştri! urlă
el. Duceţi o viaţă imaterială şi sordidă. Habar n-aveţi ce e luxul! Eu vă ofer
luxul! Vi-l ofer pe Dumnezeu! Dar lui Dumnezeu nu-i place ploaia … Lui Dumnezeu
nu-i place dulcişorul. Puţin îi pasă lui Dumnezeiu de straturile voastre de
legume şi de aventurile voastre plate. Dumnezeu e o pernă de brocart aurit, e
un diamant încrustat în soare, e un decor preţios cizelat cu iubire (…) N-o să plouă! …. pag. 48
…
Sunt o mamă bună. Mă gândesc la tot ce li
s-ar putea întâmpla. Mă gândesc dinainte la toate nenorocirile care i-ar putea paşte. Şi nu vorbesc despre
pericolele care-i pândesc atunci când vor fi mari. Sau când vor ieşi din
grădină. Nu. Pe acelea le ţin de rezervă.
Am spus că am să mă gândesc mai încolo . Am timp. Am destul timp. Sunt
deja atâtea catastrofe de imaginat. Atâtea
catastrofe… Îi iubesc, din moment ce mă
gândesc la tot ce li se poate întâmpla mai rău. Ca să previn. Ca să prevăd…pag. 172
* Smulgătorul de inimi – Boris Vian – editura
Univers 2009 - Colecţiile Cotidianul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu