Plămăditorul

 


- Te rog, hai să depunem dosarele pentru Noua Zeelandă!
- Nu pot, Maria!
- Supravieţuirea aceasta de pe o zi pe alta îmi sfârşeşte visele! Ce frumos am putea noi construi la dracu-n praznic, a’ci nu mai am nimic!

În secunda-n care-mi neg legăturile o văd pe mama prăbuşindu- se, a câta oara?!, din cauza deciziilor mele impulsive.

- Nu pot, Maria! Tata nu mai are pe nimeni, fratele meu paralizat nu mai are pe nimeni!

Şi-n clipa-n care-mi rostogoleşte durerea aceasta, îmi construiesc protecţia la mii de gânduri depărtare “şi tu îi ai pe ei?!”, iară voi aspira-n suflet chinul aceasta străin mie, iară firimiturile de energie mi se vor topi sub răni deschise grele.

Mă fascinează oamenii care se risipesc pe ei in iubiri pentru aproapele.

Îl ridic cu forţa din trecut cu mamă prăbuşită în secunde de soare ucigător, de frate rămas făr’ de mâini şi de picioare dintr-o căzătură banală, de tată fugit de tragediile acestea în neputinţele bătrâneţii, cu rugămintea să-mi povestească a suta oară cum plămădeşte el pământul :

- Păi la porumb de ce spui că-i greu îl semeni primăvara şi toamna-l aduni!
- Măi Maria, dacă tu participi doar la aceste etape, nu înseamnă că nu mai îs şi multe altele!

Privesc pământul de sub unghiile tăiate cu grijă şi palmele brăzdate de cicatrici trudnice şi-mi imaginez cum fiecare etapă a făuririi porumbului, boabelor de fasole şi strugurilor îl însemnează astfel.

- Hai, să-ţi povestesc despre anul în care am vândut ţuică să pot ajunge la Metallica!
În colţurile ochilor, acolo unde lacrimile se priponiseră în neputinţa de a-şi urma visul şi a-şi abandona rădăcinile, e lumină, multă lumină!

Rar m-am intersectat cu lumină în oameni, uneori credinţa îi aureola, dar niciodată pân’ amu o bucurie!

Printre amintiri luminatoare de concerte Rolling Stones, Eric Clapton, Metallica şi bilete cumpărate cu banii recoltaţi la câmp cu eforturi istovitoare, mi-i gând la plecarea mea.

N-o trecut decât 15 ani de când urlam a neputinţă:
” Te rog, Iosif, nu-mi cere să visez în altă limbă, m-ar sfârşi! ”
Atunci, Sacramento era capătul lumii şi eu nu pricepeam cum poţi renunţa la colţ de munte în sunet de turme coborâtoare în talăngi pentru normalitatea unei zile oarecare, la creste înzăpezite-n iunie şi picioare goale năvălite-n pajişti înflorite,”are ţara ta d’astea?!/ n-are Maria!/ ce sărac eşti Iosif printre zecile tale de dolari!”

N-o fost nevoie decât de 15 ani să-mi sfârşesc vise uriaşe!

Intind palma să adun lacrimile rostogolite-n lumină, în fire răvăşite de ani, în săpături adănci pe chip, recunosc fascinată puterea născută din dăruire, mă înclin învinsă!

Mainile din imagine sunt creaţia Alinei Chandra, seria de lucrări este uluitoare şi o găsiţi aici.