ȘI DIN ZECE N-A MAI RĂMAS NICIUNUL

De ce astă carte

Deși televizorul are tocit butonul de crime, nu mi-s deloc fan Agatha Christie. Am mai citit anterior un singur volum, care (drept este)  mi-a plăcut foarte-foarte mult, și cam atât. AICI am scris în 2019 despre Asasinarea lui Roger Ackroyd.

Aflu  din arhivă  că a mai existat o lectură, chiar în 2024, despre care am uitat cu desăvârșire  —  DINCOACE  am povestit despre  Bântuind prin Veneția. 

Întâmplarea a făcut ca,  atunci când îmi cheltuiam bugetul pe decembrie pentru cărți,  să-mi apară romanul la reducerile de 50%. L-am ales. 28 de lei a costat. 

**** Nouă, zece crime —  nici nu mai contează

Abia ce am terminat de citit cartea și mi-s fiartă. O să-ncep cu sfârșitul: deși este considerat unul dintre cele mai bune romane de mister ale Agathei Christie, pentru mine e la mijloc dintre cele trei de i le știu. De foarte departe, preferata mea rămâne Asasinarea lui Roger Ackroyd. Bântuind prin Veneția a fost audiobook și, deși mi-am amintit povestea și crima, nu mai știu nimic despre criminal. Doar de-mi voi pierde mințile de tot voi uita vreodată de psihopatul genial din Și din zece n-a mai rămas niciunul. 

Publicat în 1939, este nu doar cel mai vândut volum al autoarei, ci și unul dintre cele mai vândute titluri din toate timpurile. Pornind de la roman s-au născut piese de teatru, jocuri, seriale, filme. Pare-se că finalul este considerat ingenios și șocant. Părerea mea este că fu însăilat cu foarte multă ață albă. Nu știu cum să explic făr să dezvălui misterul. Scenariul este foarte complicat: îs adunate multe ițe ca să iasă rezultatul dorit, parcă ar fi un final cârpit — să mai adăugăm și asta și ailalta până-i întreg ghiveciul.

Înțeleg că X este criminalul, dar ca să-mi dovedești că este el, te folosești de Epilog și rescrii întreaga carte în câteva pagini. Pentru mine, ca cititor, nu este drept. Or poate doar mi-s extrem de cârcotașă prin prisma sutelor de crime urmărite pe televizor. Există și acolo o serie despre criminali geniali (mastermind criminal), dar cel al Agathei Christie este mult peste toate nivelurile. Era să zic, amuzată, că se clasează direct la SF, dar ar fi complet greșit. Deși senzația mea aceasta a fost imediat după ce am terminat cartea: ce dracu fu asta, desene animate?! Multe elemente par forțate pentru a se încadra în finalul gândit.

Acum că mi-am vărsat tot năduful, pot să scriu despre splendidul roman ignorând deznodământul.

Povestea începe cu o notă a autoarei (extrasă din Autobiografia). Agatha Christie mărturisește:  a scris cartea pentru că părea atât de greu de încheiat, încât ideea a fascinat-o. Această carte a fost bine primită de public și de critici, dar cea mai mulțumită am fost eu însămi, fiindcă știam mai bine decât orice critic că era rezultatul unei munci titanice. 

Nu spun că este piesa sau cartea mea care îmi place cel mai mult sau chiar că o consider cea mai bună a mea, dar cred, într-un fel, că este o lucrare mai bună decât orice altceva am scris.

De ce fu nevoie de atât de multă muncă de planificare? Pentru că scriitoarea  a inventat un roman polițist pornind de la o poezie scrisă în 1869 de Frank Green, un cântecel. AI zice că, de fapt,  Green a adaptat o versiune americană anterioară,  scrisă de Septimus Winner în 1868. Poezia se numește Zece negri mititei și așa s-a numit și romanul multă vreme, pân’ să apară obsesia cu rasismul (politically correct) în toți și-n toate. 

Zece negri mititei
Au cinat sub luna nouă,
Unul s-a-necat din ei
Și-au rămas doar nouă.

Nouă negri mititei
Au stat noaptea după trei,
Unul s-a-ntrecut cu somnul
Și-au rămas doar opt din ei.

Opt negri mititei
Trec prin Devon într-o noapte,
Unul zice: “Eu rămân!”
Și-au rămas doar șapte.

Șapte negri mititei
Despicau surcele groase,
Unul s-a tăiat în două
Și-au rămas doar șase.

Șase negri mititei
Se jucau c-un stup netoții, 
O albină înțeapă unul
Și-au rămas doar cinci cu toții.

Cinci negri mititei
Vor s-ajungă magistrați,
Unul și-a-mplinit dorința

Și-au rămas deci patru frați.

Patru negri au plecat,
Hăt pe mare mititeii,
Unul a picat în plasă
Și-au rămas doar trei.

Trei negri mititei
Zic: “La zoo e de noi!”.
Pe unu îl strânse un urs în brațe
Și-au rămas doar doi.

Doi negri mititei
Se uscau la soare un pic,
Unul s-a prăjit de tot
Și-a rămas un negru mic.

Un negru mititel,
Rămas singur, singurel,
Cu un ștreang s-a spânzurat
Și n-a mai rămas nici el.

Aproape că nu exagerez dacă spun că,  citind poezia, ai aflat romanul. Zece persoane sunt invitate pe o insulă pustie. Mă rog, nu chiar pustie, mai degrabă izolată: într-un conac mare, plin de bogăție și opulență. Proprietarul casei face propunerile, domnul se numește Ulick Norman Owen, iară locul este insula Negrului.

Cum aduni zece străini sub același acoperiș? Întâi spui că ai nevoie de o familie de servitori — doamna și domnul Rogers. Mai apoi, de o secretară —  Vera Claythorne. Mai inviți în vacanță gratuită pe Emily Brent, judecătorul Wargrave, Anthony Marston și generalul Macarthur. Ai nevoie și de un medic, doctorul Armstrong. Un căpitan pe o insulă nu prisosește: tânărul Philip Lombard. Ș-am uitat taman de polițist, Blore.

Ce-i unește pe oamenii aceștia atât de diferiți după vorbă, după port? Fiecare a înfăptuit cel puțin o crimă care nu a fost pedepsită de sistem. Prima mea întrebare este în acest caz: cum are o singură persoană acces la atâtea secrete? 

Agatha Christie reduce mult ipotezele încă din prefață, când anunță că zece oameni trebuie să moară fără să se alunece în ridicol sau fără ca ucigașul să fie evident. 

Dacă doar criminalul are lista finală a nepedepsiților, cum se face că  mai există cel puțin o persoană dintre cei zece musafiri care știe dinainte întreg pomelnicul de vii? 

M-a prins foarte tare povestea pentru că nu face parte din categoria celor clasice în care niciunul dintre suspecți nu este vinovat, iar taman cel nepomenit e criminalul. Aici era clar, încă de la început,  că omul rău este printre cei zece. Nu mai accentuez că, încă din titlu (poezie), aflăm și câte dintre personaje vor supraviețui masacrului. 

Este atât de frumos construită povestea, încât oglindește perfect pașii cântecelului! Capitolele sunt scurte, nu există alte personaje —  nu că zece ar fi prea puține. Parcă s-ar porni de la zece schițe, care apoi se încarcă și se tot îmbracă până când ai acces la destinul complet al condamnaților. Eu le-am făcut niște fișe detaliate (în căutarea criminalului),  de zici că eram detectiv cel puțin la Scotland Yard, nu doar la mine-n pat. 

Ș-ajung iară la final. Am o listă foarte lungă de întrebări, dar pentru a nu dezvălui din suspansul aflării adevărului, le voi păstra nescrise. Futu-i! Pentru zece oameni care știau că vor muri, neverosimil de calmi pacienții noștri. Divulg doar că pe masa la care se adunau nevinovații cu vină erau ordonate la început zece figurine din abanos, zece negri mititei, și că, pe măsură ce crimele se produc, piesele se împuținează.

Am uitat să menționez că scriitoarea  a murit în 1976;  a prins, dară,  în timpul vieții multe dintre succesele celor Zece negri mititei. Nu știu cum de exemplarul meu este Și din zece n-a mai rămas niciunul, când în majoritatea edițiilor este folosit titlul (aproape) original Și apoi nu a mai rămas nimeni. 

Pe final,  să povestesc și despre Coperta închipuită. N-am convins niciun AI să-mi genereze o tablă de șah pe care piesele, în picioare sau doborâte, sunt zece negri mititei. O trebuit să mă sucesc spre  spiriduși negri, aia e! Abia acum îmi dau seama că puteam cere, respectând politically correct, zece piese cu omuleți albi, piese lucrate din abanos, deci negre. Eu, fraieră! Pân’ la urmă am ales ce mi-a oferit DaVinci, chiar dacă cei 10 negri sunt fix 11 albi, restul elementelor este interesant.  

Despre steluțe

În maratonul pentru baterea recordului de 10 cărți citite într-un ianuarie am împerecheat scriitura polițistă cu o poveste despre vindecare terapeutică, un volum de memorii  și un altul, 100% nesuferit, de critică literară. Intenția fu să mă motivez să citesc și din ce nu prea se lasă citit între două capitole Agatha Christie. Ăsta fu planul. Bun plan! 

N-o funcționat nici măcar un ceas. Nu doar că nu am putut lăsa cartea din mână de curiozitatea aflării criminalului, ci chiar m-am trezit și adormit la ore nefirești pentru a putea termina mai repede cartea. Am gătat-o într-o noapte în care am stat pân’ la unu și-n zorii următori, când m-am trezit la șase special pentru misiunea aceasta. 

Pe lista lui ianuarie a fost cartea terminată cu numărul șase. 

M-am mai potolit. Am pornit textul foarte dezamăgită și am notat cartea cu trei steluțe. După ce a mai trecut o zi, la rece, m-am luat la întrebări. Totuși, de ce am tunat și am fulgerat atât? Pentru că m-am simțit păcălită. Și încă mă simt așa. Dar are dreptul scriitorul să mă păcălească? ARE. Bravo lui.

• Și din zece n-a mai rămas niciunul de Agatha Christie, traducere Alina Toderică, editura Litera, 2023, 303 pagini. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

*    cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte  aproximativ 450 de volume  despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din  2022 - 2026 este AICI. 

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami *** 

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***