De ce astă carte
Banii cu destinația cărți în februarie or cuprins, ce bucurie, și un Haruki subțirel. Când o ajuns coletul, mi-am întrebat arhiva de-i sigură că n-am citit deja Meseria de romancier. Îmi erau familiare coperta și titlul. După ce am terminat-o, nu mi s-o potolit senzația că nu fu prima noastră întâlnire. Explicații posibile: o aveam de foarte mulți ani pe listă or am confundat-o cu Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă. Nu m-ar prea mira nici s-o mai găsesc dublată prin traiste, pitită într-un teanc cu musai de citit.
*** Despre tehnica lui Murakami
Volumul cuprinde 12 eseuri ș-o Postfață de 5 pagini. Iaca, titluri de capitole și subiecte: Sunt romancierii o specie tolerantă?, Pe când am devenit romancier, Despre premiile literare, Despre originalitate, Bun, și atunci ce ar trebui scris?, Când timpul e un aliat - romanele de mari dimensiuni, O îndeletnicire cât se poate de individuală și fizică, Despre școală, Ce fel de personaje aducem în scenă?, Pentru cine scriu ?, Plec în străinătate, către noi frontiere, Locul cu povești. Întâlnirea cu profesorul Hayao Kawai.
În 2015, Haruki Murakami publică în volum o serie organizată de texte despre felul în care scrie, condițiile în care a continuat să profeseze ca romancier, crezul său literar. Inițial, în pauze dintre proiecte, a început să scrie spontan, pentru sine, făr de a fi existat o propunere a unei edituri or o comandă pe aste teme. Pentru că primele capitole nu păreau cursive, o decis să le modifice ca și când în fața sa s-ar afla un interlocutor. Motiv pentru care și-a unificat piesele în stilul prelegerilor, notițele unor discursuri nerostite. Ultima parte, despre întâlnirea cu profesorul Hayao Kawai, a și susținut-o în fața unei audiențe de vreo 1000 de persoane. Iară primele 6 capitole or fost publicate întâi într-o revistă literară. Celelalte 5 au fost scrise special.
... doream să pun laolaltă și să sistematizez tot ceea ce am spus, fragmentar, în diverse alte ocazii. Aș vrea să priviți această carte ca pe o colecție de opinii personale legate de scrisul romanelor.
Debutul. Murakami a studiat la sfârșitul anilor '60 la Facultatea de Litere, secția de Cinematografie și Teatru. .. acolo n-am învățat aproape nimic. Mi-am lăsat doar pletele și barba să crească și vagabondam prin campus. Nu-mi doream în mod special să mă fac scriitor și n-am scris ciorne peste ciorne. Într-o bună zi mi-au venit niște idei în minte și am scris primul meu roman (sau cam așa ceva) Ascultă cum cântă vântul, pentru care o revistă mi-a decernat premiul de debut. Avea 29 de ani la primul roman. Împreună cu soția din 1974 era proprietarul unui bar de jazz, care abia după 10 ani nu mai aduna datorii. Am scăpat de datorii muncind în fiecare zi de dimineața până seara și rupându-mi de la gură. Ziua trudea la bar, noaptea la manuscris. După luni bune de scris, nu-i place povestea de pe coli. O ia de la capăt c-o mașină de scris cu alfabet latin și în limba engleză. Abia după un astfel de cantonament al frazelor scurte într-o limbă străină se-ntoarce la scrisul de mână și limba japoneză. A transplantat paragraf cu paragraf din engleză în limba maternă. Apoi a rescris de la cap la coadă întregul roman în noul stil însușit în urma experimentului. La publicare a simțit că a reușit 70 - 80 % să transmită din ceea ce și-o propus inițial.
Cât timp am lucrat la roman, am avut mai degrabă senzația de a cânta muzică decât aceea de a scrie un text. Este o impresie pe care și acum o prețuiesc foarte mult. Poate că mi se întâmplă așa pentru că nu scriu cu mintea, ci cu simțurile.
Romanele se nasc în interiorul meu și apoi ies în mod natural la suprafață, așa că nu-mi pot planifica strategic viitorul. Nu pot să fac un studiu de piață și, pe baza lui, să aleg intenționat anumite lucruri despre care să scriu. Și chiar dacă aș putea, niște romane născute dintr-un loc lipsit de profunzime nu cred că mi-ar asigura prea mulți cititori.
În orice caz, cei care s-au menținut ca scriitori de profesie timp de douăzeci sau treizeci de ani, care au supraviețuit și și-au asigurat un număr de cititori, posedă probabil acel miez tare, extraordinar, specific romancierilor adevărați. Acea nevoie interioară care nu-i lasă să se oprească din scris. Uriașa putere de a stărui atât de îndelungat în munca lor solitară. Cred că acestea sunt, de fapt, calitățile pe care trebuie să le aibă un romancier de profesie.
Pe foarte scurte decalogul lui Murakami pentru scriitori în devenire or ba:
- Citește mult pentru a asimila cât mai multe povești.
Eu cred că cei care doresc să devină romancieri trebuie în primul rând să citească cât mai mult. Îmi cer scuze pentru un sfat atât de banal, dar acesta este antrenamentul esențial și indispensabil. Ca să poți scrie un roman, trebuie să știi, din experiență directă, ce este el, concret, și cum anume e construit. Este tot atât de evident ca și faptul că, pentru a face o omletă, e nevoie mai întâi să spargi ouăle.
- Adună material din lumea din jurul tău - când autorul scoate, după cum e cazul, tot felul de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, aceasta devine uimitor de naturală și plină de viață.
Apoi – însă tot înainte de a pune efectiv mâna pe creion și hârtie – trebuie să vă însușiți obiceiul de a cerceta cu mare atenție tot ceea ce vedeți. Observați-i pe oamenii pe care-i întâlniți sau orice se petrece în jur. Și apoi gândiți-vă la ce ați văzut. Spun să vă «gândiți», dar asta nu înseamnă că trebuie să vă grăbiți să judecați corectitudinea sau valoarea lucrurilor. Amânați cât puteți concluziile. Important nu este să emiteți o concluzie clară, ci să păstrați în minte, ca materie primă, imaginea lucrurilor așa cum sunt ele în starea lor naturală.
- Imaginația e amintire. Folosește-ți cumpătat amintirile
Imaginația este o combinație de bucăți de amintiri fără conexiuni. Deși sună ca o contradicție în termeni, «bucățile de amintiri fără conexiuni, combinate cu îndemânare», ajung să aibă o intuiție și o capacitate de previziune proprii, care devin adevărata forță motrice a povestirii.
- Scrie fără constrângeri
… cineva care n-a scris în viața lui n-are cum să aștearnă pe hârtie o capodoperă încă de la prima încercare. Asta se întâmplă, cred eu, tocmai pentru că autorul e pornit să scrie un roman bun, un roman adevărat. De aceea, poate că e mai bine să nu-și tot spună că nu poate scrie bine, ci să lase la o parte conceptele prestabilite despre ce înseamnă romanele și literatura în general și să scrie fără constrângeri ceea ce gândește și simte.
- Trebuie să știi ce vrei să scrii
… mi-a fost limpede încă de la început ce fel de cărți vreau să scriu. Aveam în minte silueta clară a romanelor pe care urma să le pun pe hârtie mai târziu, după ce aveam să prind puteri și să scriu mai bine decât reușeam deocamdată. Imaginea lor m-a călăuzit mereu, strălucind ca Steaua Polară pe cerul senin. Când mă poticneam, mi-era de-ajuns să ridic privirea. Și atunci înțelegeam poziția în care mă aflam și drumul pe care trebuia s-o iau. Dacă n-aș fi avut acel punct de reper, până acum aș fi tot orbecăit încoace și-ncolo.
- Simplifică cât poți de mult
Acesta a fost punctul meu de plecare. Am început cu un stil simplu și aerisit și, în timp, cu fiecare carte scrisă, l-am mai modelat câte puțin. Am creat structuri mai solide și mai stratificate, am gândit altfel scheletul, am introdus povești mai ample și mai complexe.
- Scrie într-un mod original
Deși e o exprimare foarte simplă, mi se pare definiția cea mai clară a originalității. «Proaspăt, plin de energie și inconfundabil».
- Scrie cu program - citatul este pentru lucrările ample, dar regula o aplică tuturor zilelor și tipurilor de scriitură.
Când scriu romane de mari dimensiuni, regula mea este să umplu zilnic cam 10 pagini de manuscris cu câte 400 de semne. La Mac-ul pe care îl folosesc, asta înseamnă cam două ecrane și jumătate, dar eu sunt obișnuit după socoteala veche, cu calupuri de 400 de semne. Chiar dacă am dispoziția să scriu mai mult, după aproximativ 10 pagini mă opresc, iar în zilele în care scrisul nu merge atât de bine, mă străduiesc să le umplu. Când te înhami la o muncă pe termen lung, regularitatea este foarte importantă. A scrie mult deodată, atunci când ai inspirație, și a te opri atunci când nu-ți merge înseamnă a ieși din ritmul impus. De aceea, scriu în fiecare zi 10 pagini, ca și cum aș avea o fișă de pontaj.
- Corectează, corectează, corectează - Ceea ce vreau să spun este că orice text poate fi îmbunătățit. Oricât ar considera autorul că i-a ieșit «perfect», întotdeauna este loc de mai bine.
Corectura îmi ia o lună sau două. Când o termin, las din nou manuscrisul deoparte vreo săptămână, iar apoi fac corectura a doua. Și aici o iau din nou de la bun început, doar că, de data aceasta, mă concentrez pe detalii și le șlefuiesc. De exemplu, adaug descrieri mai amănunțite de peisaje sau uniformizez stilul dialogurilor. Verific dacă n-a rămas ceva care nu se potrivește cu desfășurarea generală a acțiunii, recitesc și fac mai inteligibile părțile neclare, îmbunătățesc cursivitatea povestirii. Ca un doctor care nu face o operație mare, ci mai multe și mai mici. Când termin, mai iau o pauză, după care mai corectez o dată. De data aceasta nu mai fac operații, ci doar reparații. În această etapă este foarte important să verific care șuruburi ale povestirii ar mai trebui strânse și care ar trebui lăsate mai libere.
- Acordă suficient timp fiecărei etape de scris
Timpul este un factor foarte important în crearea unei opere. În mod special în cazul romanelor lungi, cea mai importantă e «dospirea». Timpul tăcerii în care cultiv mugurii romanului care crește în mine. Îmi cultiv în același timp și dorința de a scrie. Timpul dospirii, timpul plămădirii concrete, timpul de repaus, la loc întunecat și răcoros, a ceea ce a fost plămădit, apoi scoaterea la lumină, șlefuirea, pigulirea… toate alcătuiesc un proces lung și doar scriitorul poate simți dacă a acordat suficient timp fiecărei etape. Calitatea timpului alocat fiecărei etape se reflectă în calitatea operei, în gradul în care aceasta este «satisfăcătoare».
De-ar fi să scriu o singură rezumare la Cu ce-ai rămas din astă carte, Mărie?, aș accentua continua scotocire, și la o lună după lectură, născută din crezul lui Murakami că toată lumea poate scrie romane. Le purtăm în debaraua din dos (bezna profundă) și trebe doar scormonit prin lucrurile ce le-am dosit acolo. Cu străduință cică magia funcționează. Tre să-nvăț și străduința.
Despre steluțe
Ca de cele mai multe ori când scriu despre o carte, propriul meu text mă convinge că steluțele sunt prea puține și că se impuneau mai multe. De obicei merg pe verdictul din momentul citirii oricât de mult m-aș suci apoi. La Murakami, pe care chiar îl iubesc, voi rămâne doar la 3 steluțe. Alte titluri ale sale sunt pentru coronițe.
Doamne, ce ghinion avu ăst volum! Aveam un dor teribil de Murakami, aș fi citit cu plăcere și un manual de folosire a drujbei publicat de el. Din nefericire am început lectura în paralel cu lucrarea lui Stephen King pe aceeași temă. Când m-am trezit că din Haruki citesc chinuit 3 pagini și că din Rege am mai parcurs 50 dintr-o suflare, am oprit-o pe cea din urmă. Am și trișat puțin. Aveam deja la Cartea lunii februarie una semnată de Stephen King, după cea din ianuarie, tot cu coroniță. Ca să nu mă perpelesc că am de ales între două volume de 5 steluțe, ale unuia dintre autorii mei preferați, am amânat pentru martie finalul Autobiografei unui meșteșug. Mă gândesc la un experiment: câte cărți regești pot citi într-o lună. Acum cu greu izbutesc a mă înfrâna la una, deci pare a fi un test cu sorți de recorduri.
Și nici când ispita kingiană o fost blocată, Meseria de romancier n-a trecut de 3 steluțe. Cu toate acestea cele 300 de pagini fură prea puține. Multe dintre informațiile autobiografice le cunoșteam, iară crezul său e mult prea personalizat pentru a mi se potrivi. Ș-apoi senzația îmi tot fu că autorul o avut ceva polițe de plătit premiilor și criticii literare. Capitolele par foarte inegale, or fi în funcție de preferințele autorului pentru anumite teme dublate de propriile-mi afinități doar pentru unele dintre ele.
Probabil e cazul să-mi îndeplinesc o dorință mai veche, aceea de a reciti dintre Murakamii ăia strașnicii. Nici nu prea mai am de ales, cu Meseria de romancier am ajuns la capătul titlurilor murakamiene traduse în limba română. 21, de le-oi fi adunat corect. De fapt, ăsta și pare rostul cărții. O invitație la recitirea marilor romane, acum când detalii uimitoare despre scrierea lor or fost dezvăluite.
Sunt fan înfocat Murakami ziceam. Nu m-am dumirit ce-o vrut să comunice prin astă lucrare adunată-n timpi lungi, vreo 6 ani, nu de azi pe azi. Poate drumul său de mare scriitor neapreciat de critica japoneză ș-o dorit a-l expune. Rețete universale nu există pentru succes. Pe stilul atât de unic și de inconfundabil, deloc generalizabil, al lui Murakami cu atât mai puțin. Parcă aș fi citit un material didactic, rece, lipsit de orice emoție, oricât de mică, atât de nespecific scriiturii sale de ficțiune. Posibil să fi căutat mai multă autobiografie și să fi nimerit într-un îndrumar receptat a fi prea tehnic prin multe locuri.
... având o doză din calitățile necesare scrisului, cu puțin noroc și ajutat de încăpățânarea mea caracteristică, am continuat, mai bine de 35 de ani, să lucrez ca scriitor de profesie. Realitatea mă uimește până și pe mine. Mă uimește profund. În această carte am vrut să-mi împărtășesc uimirea și totodată dorința (sau, mai corect, intenția) de a o păstra în forma ei pură. De fapt, mi-am dedicat fiecare zi din acești 35 de ani, cu stăruință, păstrării ei. Așa cred eu.
Am descris cartea mai pe îndelete, deși nu-mi stă-n fire a povesti cu subiect și predicat ce citesc, ci a lăsa liberă la surprize cititorilor lectura. Pentru mine lucrarea e la categoria nici prea-prea, nici foarte-foarte și nu-mi doresc ca subiectivismul meu dezamăgit să îndepărteze eventualii cititori adoratori. Cititori Permanenți, cum frumos ne alintă Stephen King.
- Meseria de romancier - Haruki Murakami, traducere din limba japoneză Andreea Sion, Polirom 2016, 284 pagini.
__________________________
- Copiii bolnavi de părinți - A. Schutzenberger, G. Devroede ****
- În viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac... Péter Várdy în dialog cu Imre Tóth ****
- Culoarul morții - Stephen King *****
- Știutorii - Mircea Cărtărescu ****
- Cartea mea de bucate - Savatie Baștovoi ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu