Zambetania: DISECȚIE

Astăzi defilez cu ultima lectură: numărul 4 în martie și 19 din 2026.

De ce astă carte

În martie 2025 mă întâlneam întâia dată cu Han Kang în Vegetariana - AICI declarația mea de dragoste. Mi-a plăcut atât de mult scriitura, încât i-am acordat premiul de Cartea lunii și va fi cuprinsă și în topul anului, chiar dacă nu l-am întocmit încă. Imediat după ce am închis Vegetariana, am comandat Disecție. Mă știu bine: de respect pașii autoimpuși (scrie titlul pe lista de dorințe, așteaptă să găsești oferte sau cupoane și abia apoi achiziționează din bugetul lunar pentru cărți), nu mai ajung prea curând la autorul preferat.

Că am cumpărat-o imediat și că o citesc abia după un an e o altă poveste...

**** Istoria sângeroasă a încă unei mâini de oameni, pentru care viața e cel mai mic preț pe care-l pot plăti

Romanul începe cu Disecția unui masacru, o prefață semnată de traducătoarea din limba coreeană, Iolanda Prodan.

Despre ce evenimente este vorba? Masacrul de la Gwangju din mai 1980. După asasinarea președintelui Park Chung-hee în 1979, generalul Chun Doo-hwan a preluat puterea printr-o lovitură de stat militară. În mai 1980, acesta a extins legea marțială, închizând universitățile și interzicând activitățile politice. Studenții din Gwangju au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva dictaturii. Pe 18 mai 1980, armata a intervenit cu brutalitate.

Ceea ce a început ca un protest s-a transformat într-o revoltă populară masivă după ce trupele de elită au început să bată și să ucidă civili neînarmați cu baionete și focuri de armă. Deși cifrele oficiale de atunci raportau în jur de 200 de morți, estimările ulterioare și mărturiile supraviețuitorilor vorbesc de peste 600 până la 2000 de victime, mulți fiind aruncați în gropi comune.

Informațiile reale privind numărul victimelor au fost mulți ani cenzurate. Pentru că a scris despre masacru, Han Kang a fost trecută pe lista neagră a puterii, alături de alți oameni de cultură considerați indezirabili. Romanul a apărut în Coreea de Sud în 2014 și poartă titlul Vine un băiat.

Dacă am spus că începe cu o prefață, să scriu și despre epilog. Curat surpriză: auzi, începe cu prefață și se încheie cu epilog! În partea finală, autoarea dezvăluie nașterea Disecției. Poveștile reale ale familiei ei, raportate la evenimentele de la Gwangju, i-au marcat copilăria. Dorința de a le așterne într-o carte i-a născut coșmaruri teribile. Munca de cercetare și documentare a sufocat-o.

Dacă despic acel moment de revoltă, din pântecele lui vor ieși masacru, tortură, represiune violentă, o brutalitate intensă și rezistentă ce zdrobește și anihilează totul în calea ei. Dar, atâta timp cât ne vom ține ochii deschiși, atâta timp cât vom privi totul în față, vom rezista până la capăt…

Deși romanul are 300 de pagini, întâmplările și personajele sunt foarte puține. Parcă aș fi privit un scurtmetraj sau aș fi răsfoit o broșură seacă dintr-un muzeu de istorie. Astea-s acțiunile: violență extremă, făr de loc pentru floricele și raze de soare. Precum coperta, totul e în alb și negru. Nu există jumătăți de măsură, dar stai să vezi că nu toți or fost doar satane or doar îngeri. Ba da, au existat doar victime și călăi. Drept e că în Epilog s-or adunat și câteva cuvinte pentru cei care, deși trebuiau să tragă în trupurile dezarmate din fața lor, n-au executat ordinele și au ochit cerul de deasupra.

Ceea ce mă impresionează la cartea aceasta este forța lui Han Kang de a umple cu poveste imaginea unei cruci dintr-un cimitir iarna ș-a unui chip dintr-un album școlar vechi. Pe drum, s-au mai adăugat bulgărelui pornit de ea și alte figuri și alte destine. Într-un final, romanul este rotund, întreg, dar în mintea mea au rămas tot cei doi-trei piloni pe care și-a sprijinit construcția monumentală.

Romanul cuprinde doar șase capitole, piese de puzzle; fiecare dintre ele prezintă perspectiva unui alt personaj, dintr-o perioadă cronologică diferită. Victima lichidată sau cea pe care gloanțele n-au ucis-o, o familie din care cineva a dispărut făr' de vină, o femeie care nu doar a ieșit din turmă, dar a și îndreptat spatele și privirea, o a doua femeie... oameni sacrificați, din morminte sau din afara lor.

Îmi trec prin minte scrierile lui Sven Hassel: așa se moare și așa se trăiește mort. Omul, ca ființă superioară în a dezvolta tehnici ale răului asupra semenilor... Poate Han Kang nivelează apocalipsa cu un gram de poezie, cu sufletul ca un pui de pasăre și cu locșorul de sub soare unde florile își desfac petalele. Dar concluzia-i totuna: Dumnezeule, ne va lua dracu' pe toți!

Oare cât timp zăbovesc sufletele lângă propriile lor trupuri? Oare chiar flutură din aripi ca o pasăre? Asta să fie ce vibrează în vârful lumânării?

Mi-ar fi plăcut ca-n urma disecției, să rămână și altceva decât trauma mai multor generații, neputința vindecării și brutalitatea odioasă. O fi avut Han Kang motivele ei, ca la 30 de ani după sângerare, să lase rănile cu puroi și fără speranță. Pentru mine, aflată în contact cu moartea doar pe televizor, fu firesc să încadrez spovedania în ramuri de cireș înflorit și fundă roz.

Când zic că este o carte crudă, cuvântul reflectă prea puțin. Metodele de torturare folosite împotriva celor care nici măcar nu erau răsculați (c-or fost și numeroase victime colaterale) sunt detaliate făr' de anestezie. Așa s-au întâmplat, așa vi le desenez. Dacă ați citit multe cărți despre exterminarea hitleristă și credeați că pe scara răului nu se poate mai sus urca, ghinion! Pentru că m-am întâlnit cu poveștile acestea, nu pot scrie despre iertare, supraviețuire sau sensul vieții. Ghinion iară! Sunt scriitor, dar imaginația nu-mi ajunge pentru a închipui mai mult decât a făcut-o istoria reală, oamenii în carne și oase.

Timpul se scurgea, sfârtecat în fiecare miez de noapte de zgomotul făcut de motoarele camioanelor armatei și de lumina orbitoare a farurilor. De fiecare dată când veneau, grămada de cadavre se înălța cu fiecare trup fără suflare aruncat peste ultimul, cel acoperit cu un sac de iută în vârful grămezii. Nu erau trupuri care să aibă urme de gloanțe, ci, mai degrabă, aveau capurile zdrobite sau crăpate, și umerii dislocați. Câteodată, printre ele mai apăreau și cadavrele putrezite, dar și trupurile curate, îmbrăcate în pijamale de spital, legate cu bandaje albe. Odată, au adus zece cadavre fără chipuri – crezusem că au fost decapitate. Înspăimântat, m-am retras când am văzut că, de fapt, pe fețele lor se vedeau urmele unei încercări de a șterge vopseaua albă cu care fuseseră vopsite. Capetele lor, atârnându-le pe spate, și fețele palide ca niște folii de aluminiu erau îndreptate spre pâlcul de arbuști. Chipurile cadaverice, fără ochi, nas și gură, fixau, pierdute, vidul ce se înălța deasupra lor.

Aveam 11 ani la Revoluția din 1989. Mama a venit și ne-a luat de la țară probabil pe toți trei. Știu că atunci când am ajuns în gară, acasă, a răspuns cuiva, habar n-am la ce întrebare: Am venit să murim cu toții acasă. Mai știu orele multe în care am stat apoi lipită de televizor (ambii părinți erau la lucru) și mă-ntrebam de măsuța pe care așezam de sărbători un brad micuț, m-ar apăra de gloanțele care ar trece prin perete. În anii din urmă, imaginilor oficiale ale evenimentului li s-or suprapus altele, despre manipulare și trădări. Dar citind spovedania lui Han Kang despre Gwangju, m-am gândit de multe ori că la fel s-or fi petrecut și la noi nenorocirile: nu-s prea multe feluri de-a muri făr' de vină.

Simțeam că de-aș fi murit atunci, pe loc, nu mi-ar fi păsat. Aveam sentimentul că sângele meu se contopise cu sângele sutelor de mii de protestatari într-o uriașă venă. E o senzație pe care și acum o simt foarte vie în memoria mea. Am simțit cum sângele ce curgea prin vena uriașă hrănea cea mai mare și cea mai nobilă inimă din lume, făcând-o să pulseze. Iar eu îndrăzneam să mă cred o părticică din acea inimă imensă.

Există pe canalul de crime o serie dedicată unui medic legist (i-am uitat desigur numele), să zicem că era Dr. G., pe ea n-am uitat-o încă. Ajunge cadavrul la morgă și specialistul începe propria anchetă privind cauzele decesului. C-un clește cât toate zilele, desface toracele, observă vizual un organ, apoi îl scoate pe cântar, îl cercetează și îl analizează. Cam așa e și romanul lui Han Kang: o autopsie psihologică a morții.

Despre steluțe

Am început Disecție la început de februarie, în paralel cu Adrian Teleșpan, Boris Vian și Gábor Máté. Nu știu cum de-am ales toți incomozii să facă parte din același schimb, dar am reușit. După 20 de pagini, m-am oprit. Am revenit zilele astea doar la ea, după o altă lectură cu cimitire și cruci pe care scrie sec: s-a născut și a murit.

În vremurile acestea, în care războiul este pe toate televizoarele, un conflict sângeros descris într-o carte, oricât de măiastru ar fi, nu mai mă poate șoca. Han Kang a construit o poveste deloc simplă, întretăind destinele mai multor generații de personaje (oameni care au existat aievea), dar în inima mea a rămas doar Vegetariana.

Nici nu m-am dumirit prea repede despre firele poveștii. Abia spre sfârșit s-o făcut lumină și în capul meu piesele de puzzle au creat o imagine unitară. Și acesta este unul dintre motivele pentru care nu m-am lipit de Disecție. Mă întristează că o carte atât de dură nu m-a emoționat, că toate odioșeniile lumii reale pălesc în fața unei povești inventate despre o femeie copac.

Sper să nu mă sucesc pân' la finele lunii și să decid că Disecție ar fi meritat diploma de Cartea lunii.

📚🧩 Și, ca-ntotdeauna, făr' de legătură cu niciunele, răspunsul lui AI la comenzile mele nebunești de copertă închipuită.