miercuri, 29 ianuarie 2025

TOAMNĂ LA PEKIN

Astăzi, un gând bun omului drag care mi-a scris cândva prin 2020 un text în stilul lui Boris Vian - ACESTA - pentru unul dintre cele mai speciale proiecte zambetane, 31 de povești pentru 31 de zile. Mulțumesc, Cris!


De ce astă carte

Mi-s mare fan Boris Vian. Deși multă vreme am crezut că Haruki Murakami deține medalia pentru autorul care scrie despre ce nici cu mintea nu gândești și toate năzbâtiile lumilor plăsmuite, abia cu Toamnă la Pekin am înțeles cât de nedrept am judecat. Boris Vian este de foarte departe scriitorul cel mai dus cu pluta (dintre cei nimeriți de mine până acum). Excentric, inovator, surprinzător, imaginativ, original - coordonatele stilului său inconfundabil. 

În arhivă, alte volume semnate Boris Vian, despre care am scris sunt adunate AICI


*** UNIVERSUL FANTASTIC INCONFUNDABIL

Tot mi-i la-ndemână să scriu Nuntă la Pekin. De la o vreme toate cărțile le rebotez în capul meu. 

Dacă tot habar n-am cum să povestesc despre o carte nepovestibilă, am început prin a-l chestiona pe AI. Întâi despre ce-i cu Pekin negăsit în conținutul romanului. Sunt în continuare fascinată de AI. Am presupus  că,  după o vreme,  va dispărea elementul de noutate și implicit interesul. Doar am ajuns  să am o toleranță mai mare la multele răspunsuri greșite și să urmăresc cu maximă curiozitate interacțiunile. Cât m-or mai ține nervii. 

Răspuns: Boris Vian utilizează un titlu ironic și absurd pentru a aduce în prim-plan absurditățile și nonsensul vieții moderne. De fapt, nu există nimic legat de Beijing (cunoscut în trecut și sub numele de Pekin) în contextul romanului. Titlul este menit să provoace și să deruteze cititorii, invitându-i să exploreze o lume imaginară și suprarealistă.


Mi-am completat apoi nedumerirea și privind semnificația Toamnei din titlu (absentă din poveste și ea). 

AI răspunde identic: Deși nu există o referire clară la anotimpul toamna în acțiunea propriu-zisă, titlul sugerează o perioadă de schimbare sau de stagnare, care este prezentă în viețile personajelor și în evenimentele absurde care se desfășoară. Alegerea unui titlu care nu are legătură directă cu conținutul romanului este un mod de a provoca cititorii să gândească dincolo de convențional și să intre într-o lume a fanteziei și a absurdului. 


De mult nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte și să fac atât de multe notițe pe fișa de lectură. De nu mă-nșel, din liceu, de la cărțile pentru BAC, în urmă cu treizeci de ani.   Drept e că nici nu-mi ajută la nimic ciornele. Chiar este o scriitură ce trebuie citită și însușită în moduri profund personale.  

De nu-l iubeam pe  Vian din cărțile citite anterior, Toamnă la Pekin ar fi rămas doar un experiment literar interesant. L-aș fi etichetat ca autor greu spre imposibil de citit și aia e, sănătate! Romanul nu urmează un fir narativ standard și este plin de imagini și situații neobișnuite, ceea ce poate face lectura, teoretic,  o experiență surprinzătoare și provocatoare. Practic,  modul de a aborda povestea și personajele, unic într-adevăr, este extrem de greoi. Cititorul care l-a iubit pe Boris Vian începând cu Toamnă la Pekin este eroul meu negreșit. 


Avem așa: 

  • Decor: deșertul Exopotamia;
  • Proiect: construirea unei căi ferate;
  • Personaje: Amadis Dudu - director tehnic (a proiectat calea ferată), Claude Leon -  un pustnic în deșert, triunghiul amoros Anne Quille (când inginer, când  arhitect), Rochelle (secretara), Angel (un funcționar obsedat de calcule), apoi Mangemanche - un doctor care își numără  cu grijă pacienții uciși , internistul, Athanagore -  un arheolog care face zob orice relicvă dezgropată,  Cuivre - o femeie cu pielea ca arama,  Dupont - servitorul de culoare al arheologului, Cornelius Onte - un remarcabil tehnician, frații Olive și Didiche, Arland - șef de echipă, Joseph Barrizone (Pippo)- proprietar și bucătar de hotel și restaurant în deșert, Petitjean - un călugăr ce nu poartă nimic pe sub sutană, Carlo și Marin - executanți la calea ferată și toți (puțini) cei pe care am uitat să-i trec acum în pomelnicul viilor.

Personajele sunt mult mai multe decât acțiunile și cadrele. Abia de-s schițate toate. Nici vorbă să identifici personalități și caractere. Din fericire, fiecăruia, aproape fiecăruia, îi este dedicat un tablou din care să rezulte principala sa trăsătură. Interesanți oamenii ăștia făr de multe nuanțe, ori în alb or în negru. Doar două femei și o fetiță în marele mozaic uman. Deh, șantier! Adunați din sfere diferite vor reuși acești Meșteri Manole să construiască mult trudita cale ferată? Ce se-ntâmplă într-o comunitate adunată în marele pustiu din sfere diferite nu doar de activitate, ci și de viață?   Rezistă prieteniile, dară relațiile? Nu cred să fi fost intenția lui Vian să răspundă la vreuna dintre aceste întrebări, dar o făcut-o. C-o mers cotit pe la Ploiești, Botoșani și Arad cu explicațiile, ăsta-i este stilul. 

Deșertul e plasat nu doar la capătul lumii, ci și al timpului. Multe apusuri, ceva dimineți, făr de alte repere cronologice. Moartea pare a fi singurul indicator care contează între nenumărate fără rosturi. De-ar fi fost o piesă jucată pe scena unui teatru, Toamnă la Pekin ar fi înnebunit spectatorii cu freamătul.  Nici cititorii nu-s imuni, dar măcar n-au pauze determinate. 

Îmi imaginez cum a fost scrisă Toamnă la Pekin. A gândit Boris Vian cinci sute de bilețele.   Douăzeci, treizeci cu personaje (nume, ocupație, puține trăsături fizice și de orientare sexuală). Nouă, zece cadre (un autobuz, un sit arheologic, un restaurant, un spital). Trei sute de dialoguri. O sută cincizeci, două sute de acțiuni pentru dialoguri (un sărut, proiectarea unui drum, găsirea unor obiecte, un futai,  construirea unui avion, o ședință). Pe alte cinci sute de bilețele a scris năstrușnicii (preferatele mele!): un lansator de anafură pentru popi, un ceas care la bau reacționează cu pornirea secundarului înapoi, pisici cu nouă cozi,  autobuze care sforăie, un motor care se hrănește cu oase de pește-pisică, pereți ce respiră regulat, alt motor care mușcă mortal mâini umane.  

Apoi a  scos aleatoriu din pălărie câte un bilețel din fiecare categorie. Căpitanul pedofil - călătoria spre deșert - conversație cu victima minoră - astea s-au potrivit unei realități logice. Al doilea rând de bilete: restaurantul - calea ferată - apus. Mai păstrăm olecuță de logică, distrugem juma de restaurant, loc berechet acum pentru calea ferată. Pân la  tot mai aleatoriu și tot mai nebună împerechere...

- Așa-i, spuse preotul. În fiecare zi, sunt oameni care-i omoară pe alți oameni. Nu pricep totuși de ce a refuzat să ocupe un post de pustnic. Religia a fost inventată pentru ca orice criminal să-și afle un loc sub soare. Și atunci? 


La imagini combinate făr de sens o alăturat cuvinte extrase dintr-o altă căciulie a spontanului. Când o gătat tot,  au mai rămas trei bilețele, la fix, și așa n-avea titlu. Toamnă la Pekin. De-i mai erau la îndemână: șoapte de jazz, tramvai de frunze  și amintiri de sticlă,  închega în cinci secunde o poezie. Nu le-o avut atunci însă, altădată!

E doldora deșertul lui Boris Vian în valuri de imagini. Ritmul este înnebunitor. Abia zărești  primul val  venind, că următoarele cinci l-au depășit deja. Aș fi ridicat două degete și aș fi propus atunci: Stop joc! Vreau să le văd bine, să le înțeleg, să le simt. Nu-i posibil! În Exopotamia s-o pornit potopul. Copleșitoare nu este abundența (absurd, ironie, umor negru),  ci tristețea. Din toată zarva, zdrobirea, zbuciumul (îmi place mult sfânta treime a zădărniciei) rămâne, la finalul lecturii ș-a lumii ei, deznădejdea profundă ca unic personaj principal. 

Eu am găsit leacul împotriva sufocării cauzate de veșnica Toamnă la Pekin: zece, cinșpe minute de alergare haotică prin deșert, douăzeci de pagini nu mai mult,  înfulecat un zombi delicios de la Stephen King, apoi o predică de-a părintelui Teofil Părăian despre Calea spre bunătate și  întors la fix pentru a prinde iubire portocalie în Exopotamia. Simplu, extrem de simplu, întotdeauna funcționează! Mă amuză acum înșiruirea genurilor; să-l alătur scriitorului întuneric pe călugărul lumină înseamnă că-s și la mine rotițe multe defecte. Ce surpriză!


Cățelul strivit de Agathe Marion, care conducea, ca de obicei, fără să se uite pe unde merge, avea plămânii de culoare verde, una foarte ciudată, după cum observă agentul constatator, a cărui mătură agilă făcu să dispară imediat hoitul într-o gură de canalizare. Cum aceasta începu să vomite instantaneu, s-a impus devierea circulației pentru câteva zile. 


Despre steluțe

N-aș zice c-am citit ușor cartea,  în ciuda soluției care chiar a funcționat. Eram pentru multe zile cazată la Timișoara. Timp ar fi fost s-o gat într-o zi. În patru abia citisem 100 de pagini. Nu mai zic c-am așteptat două ceasuri la Jumbo un microbuz gratuit, timp în care am buchisit 20 de pagini format mic. O fost musai s-o cuplez c-un Stephen King ziceam, altfel n-o mai terminam în viața asta. Cincizeci de pagini dintr-Un strop de sânge, nouă pagini chinuite de Pekin, o cuvântare delicată, iară Vianul. 


Revin la ideea cu care mi-am început textul. Nu cunosc un alt autor cu un stil atât de neconvențional,  distinct și original, neconfundabil. Capacitatea sa de a crea situații fantastice este absolut remarcabilă. Păcat că n-a avut vreme să-și desăvârșească opera. A murit la 39 de ani.  Avea 26  când a scris, în trei luni ale anului 1946,  Toamnă la Pekin. Volumul a fost publicat în anul următor scrierii, când s-a lansat și splendida Spuma zilelor

Cred că sunt cele mai frumoase trei steluțe pe care le-am acordat vreodată. Lipsa emoției ș-a intrigilor n-am putut-o trece cu vederea. De-ar fi fost să notez doar năuceala și blocajul magic pe care mi le-a produs lectura, atunci săream de cinci steluțe. Poate că ar fi meritat să mă abat de la fixația pe care o am de a respecta criteriile rigide de evaluare. 


Zău, Mărie! Pentru soarele care apune la est, albastru ploșniță, scaunul cu febră și ocluzie perforată otrăvit cu stricnină, biscuiți de mare interioară, cormorani care fac plajă pe spate, în zbor, mătănii ce se pornesc automat, pătura care se aruncă și se încolăcește pe trup, brânza care se sperie de un pistol, doar trei steluțe?!


Tre să-nchid, mi-i foame! Te-mbrățișez, peste mări și țări (și vieți), Cris!



  • Toamnă la Pekin de Boris Vian, traducere de Isabelle Pavel, editura Univers, 2024, 309 pagini. 


Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:
*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.


➤ Celelalte  400 de volume  despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA

➤ Indexarea titlurilor din  2022 - 2025 este AICI. 

______________________

 În 2025 am mai scris despre:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu