Astăzi, un gând bun omului drag care mi-a scris cândva prin 2020 un text în stilul lui Boris Vian - ACESTA - pentru unul dintre cele mai speciale proiecte zambetane, 31 de povești pentru 31 de zile. Mulțumesc, Cris!
De ce astă carte
Mi-s mare fan Boris Vian. Deși multă vreme am crezut că Haruki Murakami deține medalia pentru autorul care scrie despre ce nici cu mintea nu gândești și toate năzbâtiile lumilor plăsmuite, abia cu Toamnă la Pekin am înțeles cât de nedrept am judecat. Boris Vian este de foarte departe scriitorul cel mai dus cu pluta (dintre cei nimeriți de mine până acum). Excentric, inovator, surprinzător, imaginativ, original - coordonatele stilului său inconfundabil.
În arhivă, alte volume semnate Boris Vian, despre care am scris sunt adunate AICI.
*** UNIVERSUL FANTASTIC INCONFUNDABIL
Tot mi-i la-ndemână să scriu Nuntă la Pekin. De la o vreme toate cărțile le rebotez în capul meu.
Dacă tot habar n-am cum să povestesc despre o carte nepovestibilă, am început prin a-l chestiona pe AI. Întâi despre ce-i cu Pekin negăsit în conținutul romanului. Sunt în continuare fascinată de AI. Am presupus că, după o vreme, va dispărea elementul de noutate și implicit interesul. Doar am ajuns să am o toleranță mai mare la multele răspunsuri greșite și să urmăresc cu maximă curiozitate interacțiunile. Cât m-or mai ține nervii.
Răspuns: Boris Vian utilizează un titlu ironic și absurd pentru a aduce în prim-plan absurditățile și nonsensul vieții moderne. De fapt, nu există nimic legat de Beijing (cunoscut în trecut și sub numele de Pekin) în contextul romanului. Titlul este menit să provoace și să deruteze cititorii, invitându-i să exploreze o lume imaginară și suprarealistă.
Mi-am completat apoi nedumerirea și privind semnificația Toamnei din titlu (absentă din poveste și ea).
AI răspunde identic: Deși nu există o referire clară la anotimpul toamna în acțiunea propriu-zisă, titlul sugerează o perioadă de schimbare sau de stagnare, care este prezentă în viețile personajelor și în evenimentele absurde care se desfășoară. Alegerea unui titlu care nu are legătură directă cu conținutul romanului este un mod de a provoca cititorii să gândească dincolo de convențional și să intre într-o lume a fanteziei și a absurdului.
De mult nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte și să fac atât de multe notițe pe fișa de lectură. De nu mă-nșel, din liceu, de la cărțile pentru BAC, în urmă cu treizeci de ani. Drept e că nici nu-mi ajută la nimic ciornele. Chiar este o scriitură ce trebuie citită și însușită în moduri profund personale.
De nu-l iubeam pe Vian din cărțile citite anterior, Toamnă la Pekin ar fi rămas doar un experiment literar interesant. L-aș fi etichetat ca autor greu spre imposibil de citit și aia e, sănătate! Romanul nu urmează un fir narativ standard și este plin de imagini și situații neobișnuite, ceea ce poate face lectura, teoretic, o experiență surprinzătoare și provocatoare. Practic, modul de a aborda povestea și personajele, unic într-adevăr, este extrem de greoi. Cititorul care l-a iubit pe Boris Vian începând cu Toamnă la Pekin este eroul meu negreșit.
Avem așa:
- Decor: deșertul Exopotamia;
- Proiect: construirea unei căi ferate;
- Personaje: Amadis Dudu - director tehnic (a proiectat calea ferată), Claude Leon - un pustnic în deșert, triunghiul amoros Anne Quille (când inginer, când arhitect), Rochelle (secretara), Angel (un funcționar obsedat de calcule), apoi Mangemanche - un doctor care își numără cu grijă pacienții uciși , internistul, Athanagore - un arheolog care face zob orice relicvă dezgropată, Cuivre - o femeie cu pielea ca arama, Dupont - servitorul de culoare al arheologului, Cornelius Onte - un remarcabil tehnician, frații Olive și Didiche, Arland - șef de echipă, Joseph Barrizone (Pippo)- proprietar și bucătar de hotel și restaurant în deșert, Petitjean - un călugăr ce nu poartă nimic pe sub sutană, Carlo și Marin - executanți la calea ferată și toți (puțini) cei pe care am uitat să-i trec acum în pomelnicul viilor.
- Așa-i, spuse preotul. În fiecare zi, sunt oameni care-i omoară pe alți oameni. Nu pricep totuși de ce a refuzat să ocupe un post de pustnic. Religia a fost inventată pentru ca orice criminal să-și afle un loc sub soare. Și atunci?
La imagini combinate făr de sens o alăturat cuvinte extrase dintr-o altă căciulie a spontanului. Când o gătat tot, au mai rămas trei bilețele, la fix, și așa n-avea titlu. Toamnă la Pekin. De-i mai erau la îndemână: șoapte de jazz, tramvai de frunze și amintiri de sticlă, închega în cinci secunde o poezie. Nu le-o avut atunci însă, altădată!
E doldora deșertul lui Boris Vian în valuri de imagini. Ritmul este înnebunitor. Abia zărești primul val venind, că următoarele cinci l-au depășit deja. Aș fi ridicat două degete și aș fi propus atunci: Stop joc! Vreau să le văd bine, să le înțeleg, să le simt. Nu-i posibil! În Exopotamia s-o pornit potopul. Copleșitoare nu este abundența (absurd, ironie, umor negru), ci tristețea. Din toată zarva, zdrobirea, zbuciumul (îmi place mult sfânta treime a zădărniciei) rămâne, la finalul lecturii ș-a lumii ei, deznădejdea profundă ca unic personaj principal.
Eu am găsit leacul împotriva sufocării cauzate de veșnica Toamnă la Pekin: zece, cinșpe minute de alergare haotică prin deșert, douăzeci de pagini nu mai mult, înfulecat un zombi delicios de la Stephen King, apoi o predică de-a părintelui Teofil Părăian despre Calea spre bunătate și întors la fix pentru a prinde iubire portocalie în Exopotamia. Simplu, extrem de simplu, întotdeauna funcționează! Mă amuză acum înșiruirea genurilor; să-l alătur scriitorului întuneric pe călugărul lumină înseamnă că-s și la mine rotițe multe defecte. Ce surpriză!
Cățelul strivit de Agathe Marion, care conducea, ca de obicei, fără să se uite pe unde merge, avea plămânii de culoare verde, una foarte ciudată, după cum observă agentul constatator, a cărui mătură agilă făcu să dispară imediat hoitul într-o gură de canalizare. Cum aceasta începu să vomite instantaneu, s-a impus devierea circulației pentru câteva zile.
Despre steluțe
N-aș zice c-am citit ușor cartea, în ciuda soluției care chiar a funcționat. Eram pentru multe zile cazată la Timișoara. Timp ar fi fost s-o gat într-o zi. În patru abia citisem 100 de pagini. Nu mai zic c-am așteptat două ceasuri la Jumbo un microbuz gratuit, timp în care am buchisit 20 de pagini format mic. O fost musai s-o cuplez c-un Stephen King ziceam, altfel n-o mai terminam în viața asta. Cincizeci de pagini dintr-Un strop de sânge, nouă pagini chinuite de Pekin, o cuvântare delicată, iară Vianul.
Revin la ideea cu care mi-am început textul. Nu cunosc un alt autor cu un stil atât de neconvențional, distinct și original, neconfundabil. Capacitatea sa de a crea situații fantastice este absolut remarcabilă. Păcat că n-a avut vreme să-și desăvârșească opera. A murit la 39 de ani. Avea 26 când a scris, în trei luni ale anului 1946, Toamnă la Pekin. Volumul a fost publicat în anul următor scrierii, când s-a lansat și splendida Spuma zilelor.
Cred că sunt cele mai frumoase trei steluțe pe care le-am acordat vreodată. Lipsa emoției ș-a intrigilor n-am putut-o trece cu vederea. De-ar fi fost să notez doar năuceala și blocajul magic pe care mi le-a produs lectura, atunci săream de cinci steluțe. Poate că ar fi meritat să mă abat de la fixația pe care o am de a respecta criteriile rigide de evaluare.
Zău, Mărie! Pentru soarele care apune la est, albastru ploșniță, scaunul cu febră și ocluzie perforată otrăvit cu stricnină, biscuiți de mare interioară, cormorani care fac plajă pe spate, în zbor, mătănii ce se pornesc automat, pătura care se aruncă și se încolăcește pe trup, brânza care se sperie de un pistol, doar trei steluțe?!
Tre să-nchid, mi-i foame! Te-mbrățișez, peste mări și țări (și vieți), Cris!
- Toamnă la Pekin de Boris Vian, traducere de Isabelle Pavel, editura Univers, 2024, 309 pagini.
______________________
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu