A MURIT MOȘ CRĂCIUN

18/31 ➤ Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.

Scriu în capul meu  continuu de pe 9 decembrie. Știu și ora. 01.45. Orice aș face, fie că alint o coadă de pisoi or moțez o bomboană, îmi dictez nonstop: să  scriu ș-un banc, despre apus și altoire, capre  și tata socru,  de moștenire și tradiții halucinante,  despre medium și singurul mare regret, de ticăloșia de la Pompe Funebre. 

Va fi publicat pe 25 decembrie textul, vor fi 12 zile în care mă va bântui ca niciun altul scris până acum. Voi reciti, modifica, jeli la nesfârșit kilometri de cuvinte negru pe alb. 

***

La finele lui 2021 îi mărturiseam lui B., într-o bucurie  făr de măsură (deloc caracteristic mie a o conștientiza), cât sunt de recunoscătoare Universului că tribul ni-i întreg. Că oricât de multe morți au fost în cercul larg, ai noștri sunt vii toți, chiar și ăia de ating veacul. Mai ales ei.

- Abia aștept să se termine anul. Am nevoie de o vacanță! Prea multă moarte! Rostește zilele trecute c-o epuizare ce nu-i e deloc în fire. Mintea-mi poruncea să-l contrazic. Au murit doar DOI oameni. Da-n inimă simt că fu multă moarte, prea multă. 

- Aveam patru ani atunci... Mama, patru ani aveam când am mers la înmormântare?... Deci, aveam patru ani, știu exact că m-a întrebat: De ce se pun pantofi în picioarele morților? N-am știut. Și el o răspuns: Ca să nu le pută picioarele!

Copila din fața mea schițează un zâmbet. Deh, suntem într-o capelă mortuară, nu se cade să râzi cu gura pân la urechi. Mai ales că ești fată mare acum, deja zilele trecute ai împlinit 14 ani. În fața ei și-n spatele meu șade de câteva zile un sicriu c-un frigider deasupra lui.  Însă eu râd în hohote. Nu doar pentru că-i un banc grozav, ci pentru că-i este atât de caracteristic lui, mortului, umorul negru și cadrul în care și l-o manifestat. Nu exista moment de care să nu poată râde. Ș-aș crede, deși n-aș zice că-l foarte cunosc, că taman clipele în care norma zice că-i de plâns, erau preferatele lui pentru ironie și haz. După cum ar fi tradus rusoaica mea,  le suia în căruță. Ce vorbă o mai fi și asta?! Mă iei în căruță, adică râzi de mine. 

Pe capacul sicriului scrie 57 de ani. Îmi amintesc cât de mult i-o plăcut tortul pe care i l-am dăruit la 55. L-o tot pomenit și niciun altul n-o mai atins culmile succesului ăluia. 

Mă-ntreb cum or fi ales sicriul. Căci noi în aprilie, la prima dintre morți, habar n-am avut. Ne-am trezit într-o cămăroaică în care defilau coșciuge de la 700 la 13.000 de lei. Am întrebat vânzătoarea care-i diferența, presupunând că unele dintre ele calcă, spală și gătesc. Ne-o zis ceva de niște perne și circulație a aerului, de m-am și mirat că ea încă e convinsă că somnul veșnic necesită confort în sicriu. Pân la urmă am găsit criteriul imbatabil:

- Pentru Oma, vă rog, să-mi dați cel mai lucios sicriu pe care-l aveți! O fost tare supărată că nu i-am montat parchet lucios în sufragerie. Am crezut că și-ar rupe gâtul pe el. Pân la urmă o făcut-o pe nelucios, așa că, vă rog, la soare să te poți uita, dar la sicriul ei ba! 

- Ai fost iară în elementul tău! Îmi zice B. amuzat la finele celor patru zile de priveghi, înmormântare și praznic. 

- Aș vrea să trăiesc doar astfel de întâlniri. Adică, nu cu sicrie pline. Cu oamenii de se adună-n jur. Aș putea merge la morții altora ca să mă bucur de povești făr de dureri în piept și-n ochi. 

În adolescență, nu-mi amintesc în copilărie, mă hrăneam cu hohotele pe care le stârneam în jurul meu. Când s-or măritat gemenele în liceu, nu m-or invitat la nuntă ca pe toată lumea. Trebuie să vii ca să ne faci să râdem or poruncit în sincron. Pentru prima dată sarcina de clovn fu prea grea și-mi amintesc încă întreg stresul lui Parcă nu râd chiar ca altădată, cu inima și cu lacrimi. Da, știu, și într-un text care nu mi-i dedicat, tot despre mine vorbesc. După acel eveniment, în care n-am oferit spectacolul (credeam eu) așteptat, l-am cam îngropat pe bufon. 

Apoi am pierdut alți mulți ani bucuria de a face oamenii să râdă. Nu mă-nteresa cum se simt în preajma mea și drept să zic nici nu prea-mi plăcea, ca și azi, să fiu înconjurată. Am descoperit însă de puțină vreme, or fi trecut vreo 5 ani, că iubesc să fac bătrânii să râdă. Le iubesc poveștile dintâi și d-apoi dorința de a-i ferici. Și unde să-mi găsesc eu fanii dacă nu la înmormântări?! 

Mai mult ca-n alte momente ale vieții sufăr de dedublare. Și mai mult ca oricând în trecut, în zilele negre de le povestesc, am trăit în două dimensiuni. În una îmi boceam amarnic prietenul și-n cealaltă, mult mai intensă și mai prezentă, trăiam acum-ul. Viteza de trecere între cele două lumi era atât de mare încât doar având dublă personalitate poți viețui confortabil. Ș-apoi priveam chipul de sub sticla frigider în paralel cu cel de pe hârtia cu ramă și dam crezare fotografiei. Căci acolo era realul. Un bărbat VIU,  care zâmbea ștrengărește și mă-ndemna să cred că-i doar o farsă, că atunci când se vor stinge lumânările și se vor aprinde becurile, vom afla adevărul adevărat: V-am păcălit! Doamne, ce distracție mi-ați fost cu doliul.

I-am scris Necrologul. Nu l-o mai citit nimeni pe al meu, Străina. Și nici eu nu l-am mai putut reciti integral din cauza lacrimilor ce nu-și găsesc să șadă decât pe lentila ochelarilor. Atrăgea copiii și animăluțele mi-o fost șoptit să scriu. Am zâmbit cu gândul la textul Simonei Tache despre Îmblânzitorul de copii și pisici. De vreo 5 ani îl recitesc și-l bocesc de fiecare dată ca întâia oară. Pentru fiul meu c-o altă mamă chiar o fost un îmblânzitor. N-am mai văzut pe nimeni să-l amuze și să-l deschidă dialogului cum o făcea el. Se pricepea bine la de toate, Avea o familie numeroasă de fini, Ai scris despre..., Să nu uiți și...

- Oameni buni, noi chiar suntem deplin conștienți ce privilegiu am avut să întâlnim Omul Ăsta? Păi la ce pot  aduna acuș, nu se termină de citit nici pân la pomana de patruzeci de zile. Și cât de fain poate fi un om care adună în jurul său atâția oameni faini?! Asta e o grea moștenire. A păstra relațiile ca niște găini ce orbecăie făr de cap, când omul care ne aduna și înveselea nu mai e. 

În viața mea nouă m-am lipit de trei cupluri. Pentru că în copilărie (ca și azi) între mama și tata clipele de liniște erau puține, mi-am făcut icoană din familiile lumină. Fu nevoie de multe experiențe eșuate pentru a nu mai căuta în partener un coechipier pentru meciuri cu zarvă, nervi și orgolii. 

Am amintit de multe ori despre doamna B., cea mai strașnică femeie dăruită mie pân acuș, dar doar în treacăt am povestit despre domnul C., unul dintre cei mai cei oameni dintotdeauna. Îi văd azi cuprinși în același paragraf și nici imaginația nu-mi ajunge pentru a proiecta magia unei alăturări în carne și oase. Viața i-o-ncercat și i-o doborât chiar făr de milă pe ambii. Au încasat totul cu zâmbetul pe buze, iară s-au ridicat, iară au picat. Au cam suit viața în căruță, oricât de zdrobiți au fost. Și tare au mai fost, ziceam. Aura însă le-o rămas întotdeauna neciobită. 

O murit neașteptat, mult mai imprevizibil decât cei 57 de ani de-i numără sicriul dantelat. Poate trei săptămâni, mai degrabă două sau mai bine un ceas. Operația o reușit, pacientu-i mort - credeam că-i așa, o figură de stil, nu un adevăr și nu al nostru. 

Fiecare episod al seriei de pe canalul de crime, Monstrul american, în care un cineva căsăpește, violează, omoară un membru (or mai mulți) al propriei familii în mod neașteptat,  se cercetează sub Dar au existat semne. Da, este inexplicabilă, surprinzătoare oribila faptă, dar au existat semne. Așa am fost noi în lungile zile și seri de priveghere, detectivi ai semnelor. Când privești ce-o fost în trecut cu mintea de pe urmă, da, semnele au existat!

Pe 7 decembrie l-am vizitat pentru a-l invita la petrecerea de Moș Nicolae de pe 11. S-o ridicat în picioare, durerile îl trăgeau spre pat și poziția orizontală. O lăsat pleoapele să-i acopere total ochii care i-ar fi dezvăluit secretele și ușor, foarte ușor o mișcat arătătorul de la mâna stângă în semn de Nu. Omul care cu nici trei luni în urmă schimba turele doar pentru a nu pierde o adunare, de astă dată, pentru întâia oară, mă refuza. În stradă, îmbrățișarea lui B. mi-o zis făr de vorbe ceea ce și eu simțisem: situația este EXTREM de gravă.

Murim singuri propovăduiește Yalom în Privind soarele în față.  Și mă gândeam atunci: Da, eu mor singură! Îmi îndepărtez familia. Copii, nepoți ciu-ciu. Dar el care este de 40 de ani cu o femeie care îl adoră și pe care o iubește nebunește, cu prietenii de juma de veac, cu nepoțele de-i sunt lumina ochilor, el n-are cum muri singur! O decis însă să moară singur și l-aș angaja pe Tyler Henry să ancheteze care-i e adevărul. 

Un prieten mi-o zis cândva că fiind o persoană extrem de empatică am o putere extraordinară de a intui corect lucruri pe care nu le cunosc cu subiect și predicat. Poate că exagera, dacă tot îi eram vindecare. Adevărat este însă că de pe 9 decembrie, de la ora 01.45, mă gândesc continuu la cât de singur o fost în moarte. Dospesc o durere copleșitoare de furie, tristețe, neputință, nepricepere pentru că n-o cerut ajutor în cărarea crucii nici pe ultimii centimetri ai drumului, ăia mai grei. 

Psihiatrul Irvin Yalom în Privind soarele în față analizează  fațetele morții prin ochii pacienților săi bolnavi de teama de moarte ori care  suferă de boli în faze terminale. Concluzia sa: Nu este ușor să trăiești fiecare moment al vieții având conștiința morții. Este ca și cum ai încerca să privești soarele drept în față: nu poți rezista mult.  Și mă-ntreb cum de C. o putut privi soarele drept în față singur singurel o perioadă pe care doar o bănuim, făr de a mai putea aduna certitudini. 

Un posibil răspuns l-am aflat tot pe canalul de crime, rămâneam proastă grămadă, de nu mă înțelepțea televizorul. Un nevinovat este condamnat pentru asasinarea unui lider al negrilor (Malcom X parcă) prin anii '60 și petrece 20 de ani în pușcărie. Îl întreabă documentaristul cum de era atât de senin în fotografiile de la proces, de la condamnare și din pușcărie. Cât timp știu că Dumnezeu este de partea mea, nu mă tem de cine este dincolo. După două decenii de temniță este eliberat și abia la 55 de ani de la condamnare este exonerat. La data filmării are 83 de ani. Filmul se încheie cu întrebarea: Cum de sunteți atât de senin când, nici astăzi, după juma de veac, nu v-ați primit despăgubirile materiale? Cât timp știu că Dumnezeu este de partea mea, nu mă tem de cine este dincolo - răspunde. Și încheie zâmbind: Am o vârstă, poate totuși că cineva se grăbește. 

Poate că nici C. nu s-o temut DOAR cu Dumnezeul lui alături, chiar de soarele orbitor îi fu drept în față. 

 

 

- Am trecut noaptea târziu să mai stau cu el. Mă nebunește gândul că stă singur aici. Vin și dimineața devreme când iară nu-i nimeni. Pentru că fu ultima seară, mi-am plâns toate lacrimile. Suntem prieteni din anii '80. 

- Înțeleg bine ce spuneți. Nu-mi pot lămuri cum realitățile astea două există în același timp. Acu plânge și cojocul de pe noi, acuș râdem de ni se încleștează fălcile. Nici nu mai știu cine sunt între extremele astea. Aseară am fost să mâncăm într-o Pizzerie cochetă ș-am tot așteptat să ne sune cineva și să ne spună că s-o gătat farsa și că mortul e viu. E atât de nedrept ca pentru noi restul viața să meargă mai departe atât de repede. 

Se golesc castroanele de ciorbă. Ce idee grozavă în partea asta de țară să mă lase pe mine să-mi umplu farfuria și să nu-mi facă porția după standardele restaurantului. Vine rândul doi de castroane pline. E cea mai bună ciorbă de pește pe care am mâncat-o în viața mea. Și-mi place mâncarea de la praznice. Și nici nu-mi place ciorba de pește. Vin platourile cu sărmăluțe. Ciuperci și stafide, n-aș fi crezut în vecii vecilor că fac pereche între ele, dară și cu frunza de varză. Se golesc, se reumplu. La felul trei farfuriile lungi abundă-n pește la cuptor și mămăliguță cremoasă și usturoi delicios. Se golesc, apar altele pline. Or mai fost și patru feluri de prăjituri făr de carne-brânză-ouă, dar de alea chiar n-or mai încăput deși mulți dintre noi veneam după o săptămână cu somn și mâncare împuținate. 

Și mi-am amintit de anul în care copilul ne-o împlinit 10 ani. Și el, domnul C., ne-o adus doi iepuri cu care o umplut un ceaun mare. Și noi aveam grătar, căci nu știam de darurile cu urechi lungi. Și mâncam grătar și umpleam castroane cu tocană de iepure. Și s-or auzit de alde Mai vreau o porție până când în ceaunul de 60 de litri n-o mai rămas coadă iepurească. Cu bogdaproste fu și atunci,  cu mai bogdaproste îi și amu. 

Dacă tot am pomenit meniul, să pomenesc și groapa. Da, știu, doar în capul meu cele două îs legate. În ultima zi, dimineață, am zărit că se sapă. La înmormântarea din primăvară am ajuns prea târziu. Am văzut oasele, dar nu craniul. Am ajuns prea târziu ș-am fost dezamăgită. Ratasem singura ocazie în 44 de ani și cine știe peste câți mulți ani va mai fi o alta.  Am întrebat groparii ș-or zis că mai durează. M-am dus la frigiderul care-ntre timp dispăruse. Am constatat că omul din sicriu, deși arată mult mai bine decât cel care n-o putut ajunge la petrecerea ce s-o și anulat, nu este cel din poză. Dar i-am împărtășit ultimul vis. Erau ultimele clipe, făr de mulțimi, în care-mi puteam lua rămas bun și visul, dacă tot mi-l aminteam, părea ocazia perfectă. 

Eram cu mama în fața blocului, în fața blocului din capul meu, nu aia din copilăria mea. Cred că înțelegi tu mult mai bine decât mine acum cum e cu locurile astea de ne sunt familiare, dar pe care n-am călcat niciodată - i-am zis. Și ne-au atacat vreo zece golani. Nu eram speriată, dar știam că ceva rău e pe cale să se întâmple. S-o apropiat unul care avea o curelușă la gât. Am încercat să bag mâna pe sub ea și să-i sucesc gâtul. Exact cum mi-o povestit Moșu' ieri la priveghi c-o scăpat de dulăul ăla al tău,  care era să-l omoare,  în timp ce tu te uitai la televizor cu sonorul la maxim. Dar gâtul nu i s-o sucit ca la câine. În continuare nu eram speriată, ca de multe alte ori eram conștientă că sunt în vis, dar mi-am zis c-am cam belit-o. Ș-atunci am scos din buzunar o icoană cu Fuego. M-am aplecat ușor și am depus-o pe asfalt. Nici de sfințeam cu tămâie printre draci, nu fugeau cum au tăiat-o golanii  la vederea Preasfântului Fuego. Am văzut cum i se ridică în zâmbet ușor un colț al gurii, palid față de cel din fotografie, e drept.  M-o durut  c-o avut reținerea impusă de medici în ultimele zile de viață. Să nu râdă cu poftă, să tușească și să strănute potolit, cum naiba o mai fi și asta posibil. Deci n-o venit nici atunci Piua! ăla de-l așteptam cu dezvăluirea farsei.

Am înregistrat zâmbetul de rămas bun și m-am dus la groapă. Tre să m-aștepte craniul,  mi-am zis. Și așa era. În cele trei zile anterioare o plouat întruna, da-n ultima dimineață o nins pentru întâia dată-n astă iarnă. Cimitirul e mic. Pentru cei care știu locul de când nu erau cruci e mare. Într-o perioadă cam scurtă or apărut vreo 300 de cruci. Pentru mine însă e mic. De la groapa lui se vede drumul noroios pe care trec mașinile mortuare. Pe urmele lor nu era zăpadă, da-n rest se așternuse strat fin. Am ridicat doar puțin privirea deasupra crucilor.  Am văzut brazi,  mulți brazi sub zăpadă. Parcă eram la poalele munților ălora de i-am zis lui B. să-mi împrăștie cenușa de-o avea bani de ea. Tinere, strașnic loc de poveste pentru veșnicie ți-ai ales! 

Apoi, povestesc visul și viilor. E prea fain să-l ascund.  Deși pe el și pe soția sa îi cunosc de când mi-o intrat în viață C., or fi vreo 5 ani de atunci, abia în zilele friguroase de priveghere mi-am adunat propria imagine.  Îi receptasem prin judecățile celorlalți despre ei. Mult diferite de verdictul meu actual. Povesteam  dară amuzată unui om îndurerat visul. Îi apar câteva steluțe în ochi, care nu-s picături de astă dată. Ce figură ești, Maria! M-am aruncat hohotind în brațele sale pentru că erau vorbele lui C. și steluțele sale. Doar el când îi povesteam năzdrăvănii, se lăsa ușor pe spate, ochii i se umpleau de luminițe și zâmbet larg. Doamne, ce figură mai ești și tu!  rostea încântat, cu voce caldă și mă simțeam integrată în familia pe care nu am avut-o niciodată, doar am tânjit-o, pentru că dintotdeauna am știut că nu există doar în cărți, ci și aievea. 

Oamenii, în ritmul lopeților ce acoperă sicriul cu pământ argilos, aruncă lumânări. Frumos!  Drapelul n-o fost îngropat, ci împăturit și păstrat atent de cel mai bun prieten. Salvele de armă au fost trase. Comanda o fost dată de o tânără micuță, cu voce uriașă. Ce i-ar mai fi plăcut lui C. imaginea asta cu 11 uniforme militare ș-o coadă de păr lung, negru. E o liniște deplină. Cerul e senin. Limpezirea văzduhului de nori cenușii și întuneric s-o pornit  fix când o-nceput slujba. Un soare mare, portocaliu-sângeriu coboară peste brazii din zare. Trage și Dumnezeu ultima salvă, pare-se. Deci pân la urmă doar așa poți privi soarele-n față. La apus, doctore Yalom. 

- Nu pot crede că atunci când toată lumea avea privirile plecate spre groapă, tu înregistrai apusul. 

- Deh, io mă hrănesc cu povești or povestea din mormânt se gătase. O alta-ncepea-n ceruri!

La serbările de iarnă ale copiilor de la grădiniță ar fi fost din nou Moș Crăciun. De astă oară doi dintre ei ar fi fost ai săi. Cei din plasament, dar ai săi. Doar de aia îi ziceau tată, nu?! Și probabil, ca și proprii prunci în urmă cu trei decenii și aceștia ar fi ajuns acasă entuziasmați și i-ar fi povestit câte-n lună și în stele despre Moșul de la serbare. Poate că unul dintre ei, ca și la întâile Crăciunuri, i-ar fi comunicat încântat nevoie mare: Moșul avea ghete ca ale tale. Posibil că le-ar fi răspuns: Păi de la Moșu le-am furat! Ce,  credeați că din altă parte?! Și ei ar râde în hohote, și-ar transmite de la unul la altul vorbele că poate n-or ajuns la toți, apoi ar merge și la cel mare, căci el la școală o avut un alt Moș, dar n-are nimic de povestit. Nu pentru că Moșul n-ar fi de poveste ci pentru că cel mai mare dintre ei chiar e mare. O-mplinit  opt ani încă din toamnă și o-nțeles că tatăl lui e de acum în Ceruri.  

- Drum bun, C.! Deja ești împreună cu toți dragi ai tăi. Știu că-n toate nopțile stați la povești, așa cum ți-ai dorit dintotdeauna și cum n-am găsit timpi a-nfăptui în astă viață.  Și nici nu tre să ne mai repeți, măcar  atâta lucru am priceput și noi: Moș Crăciun există! 

La-nchiderea ediției:

În ziua cu numărul nouă după îngropare,  m-am oprit din cărat apă la cimitir. Nu că nu mi-ar fi fost în continuare mai confortabil s-o-mpart în jurul mormântului decât acum când pân la patruzeci de zile tre să scap de ea prin vecini. Când doamna lui C. m-o anunțat că prima etapă a superstiției s-o gătat, m-am amuzat că eu l-am înecat cu apă chioară de la chiuveta la care curge doar apă caldă și ea cu bere, pe motiv de tare o mai murit săracu' însetat. 

- Lady, nu crezi că se cocoșează de râs când ne vede cu toate băbismele astea în acțiune?! 

Și cum mi-l visez eu în aceeași seară?

Eram lângă sicriu,  la capul său, făr de geamul frigorific deasupra. Ca și-n toate zilele, mă minunam că este proaspăt bărbierit deși cică atunci când mori părul continuă să crească. 

Întâi observ că-mi face cu ochiul,  dreptul se mișcă. Apoi acesta se deschide, celălalt în continuare doarme, și apare întâi un arc din metal (nu prea nou) în fața globului ocular ș-al hăului, care cumva proptește pleoapa. Nu m-am speriat, eram extrem de fericită. Deh, așa o fi când te-ndopi numa' cu scriitura lui Stephen King și canalul de crime. Ș-apoi eu în toate visele știu că visez. Și-ncepe C. a râde în hohote, viu, cu capul dat pe spate și mâinile pe abdomen. Și ce mai râde cu steluțe căci farsa e gata. Adevărat o-nviat!

Mă trezesc automat, tre să-mi notez undeva că l-am visat râzând ca-n zilele noastre cele mai frumoase. De las până dimineață, dispare.  

Încă viețuiesc între lumi. Am înfiptă pe retină la milimetru imaginea din sicriu. De aia zile în șir am analizat-o pe îndelete. Dar au venit zorii, și alții după cei dintâi,  și hohotele vii n-or dispărut. Pentru ambii mei morți am visat repede învieri și astea-s daruri atât de prețioase. 

Sărbători tihnite, prieteni!