Magia ordinii (1) - introducere în lumea mea

SURSA imaginii

Când eram copil mă sufocam în casa părintească. Multă mobilă, multe haine, prea multe bunedearuncat. De o rugam pe mama să mai scadă din acareturi, răspunsul era când vei fi la casă ta, așa să faci! Visam camere înalte, goale,  cu pereți albi și saltele pe podele. O dată pe an, vara, venea o mașină de la țară. Mama îi umplea portbagajul cu  lăzi pline de borcane, sticle și bidoane. Eu doseam pe sub scaune saci cu haine, pături și preșuri. Uneori mama întreba d-o rochie or d-un sacou de-al tatei, răspunsul era le-am trimis la țară acum trei veri. 

Când am ajuns în camera de cămin cu un linoleum jegos, două dulapuri și cinci paturi am respirat adânc. Nu întâlnisem atâta lumină   toată viața. Cred că nici nu văzusem vrodată ferestre făr de perdele, draperii or jaluzele. Primele zile cu miros de clor, podele pătate și cearceafuri cenușii rupte sunt încă unele dintre cele mai fericite din viața mea. 

Când după șase luni cumplite de căutat casă nouă, am ajuns în locul în care sunt și azi, am plâns de  atâta frumusețe. Toți pereții în alb, ferestre largi, bucătărie uriașă, un pat, o masă făr de scaune, un dulap. Să scriu și  care este inventarul astăzi, cinci ani mai târziu: covoare, covorașe, covoroaie, perdele, draperii, dulapuri, dulăpioare, farfurii, oale, blugi, papuci, napronașe, tăvi, forme, toate făr de număr, opt scaune ș-o masă-mpărătească cât juma de cameră uriașă, cărți și reviste tone. 

Când eram copil iubeam duminicile-n care casa părintească lucea de curățenie. 

Sunt obsedată de ordine dintotdeauna. Când după licență m-am dus câteva zile la un loc de muncă nou, principala mea grijă era să așez cuvertura de pe fotoliul pe care stătea șefu. Cu greu îmi stăpâneam apucăturile de a nu-l ridica în timp ce ședea pe așternutul mototolit. Dar de se ridica cinci secunde pentru o cafea, îmi era suficient să netezesc totul. 

Al doilea loc de muncă a fost perfect pentru obsesia mea. De aveam cinșpe dosare, ședeau într-o aceeași ordine și cinci ani, chiar de le foloseam zilnic. Șefa mea mă ridica de la birou, doar pentru că un colț de napron nu respecta perfect o diagonală imaginară. Era atâta curățenie în locul ăla că de ajungeam prin alte părți era musai să dreg ce mergea dres din dezordine. Ceea ce fac și acum. Abia după ce i-am aruncat lu G o hârtie importantă am învățat lecția lu nu-i treaba mea. Dar la mama or la soră-mea primul lucru pe care-l fac  e să șterg gresia la baie sau să mă arunc pe toate farfuriile din chiuvetă. Nu mai zic de bunica, unde după prima-mbrățișare urmează musai măturat și scuturat tot, abia apoi pot ședea la masă și povești. 

Am învățat în ultimii ani câtă risipă de energie este să mă treacă sudori reci doar pentru că undeva e o pânză de păianjen, altundeva o masă neștearsă corect, or mai știu eu ce catastrofă de asta. Le văd, musai le văd, dar nu mi-i criza atât de mare încât să nu pot respira, mă apasă, dar nu mă mai domină răul fizic. 

S-ar crede în aste condiții că locul în care trăiesc e o farmacie. Nu-i! Uneori mi-i lene să spăl vase, alteori să aspir, de cele mai multe ori un lucru nedus pe locul lui înseamnă alte zeci pân nu se mai vede nimic din ordinea inițială. Ceea ce mă frustrează îngrozitor și mă-mpiedică a mă bucura de momentele în care mi-s acasă și de fericirile pe care mi le croșetez. 

La începutul anului mi-am jurat că nu vor mai urma tot perioade doar cu am de spălat alea, de șters alte cele, de așezat alealalte. Am reușit uneori ca amiaza lui vineri să orânduiesc dezordinea așa încât sâmbetele  și duminicile să mă bucur de buchetul de flori de pe masa din bucătărie or de un film, cinci cărți ș-o plimbare cu bicicleta făr să mai am în cap e musai până luni să fac și aia și ailalta gospodăreasca. Dar mă sufocă lucrurile pe care le-am acumulat și pe care nu reușesc să le împuținez orice metodă aplic și dezordinea care pornește cu fusta dezbrăcată în bucătărie și sfârșește cu toată casa are curul în sus.

Deși am mai povestit asta, e musai să repet acum, e cea mai potrivită imaginea pentru ceea ce am încercat să desenez până aici.

Eram în casa în care am locuit cu primul om. Erau două camere, a mea care era făr de dezordini majore și a domnului care depozita tot ce pe lumea asta există, de la cabluri și stații radio pân la geamuri, farfurii cu meniul de săptămâna trecută or lenjeria de acum două luni. Călcam acolo doar în weekend și doar ca să privesc un monitor pe care rulau filme bune. La un moment dat, cred că după doi ori trei ani, îmi zice omu:

- Maria, vreau să te rog ceva, e foarte important pentru mine! Mă ajuți să fac curat în camera mea?!

- Omule, sunt atât de fericită, de mă cereai de nevastă nu-mi făceai o bucurie mai mare ca asta.

Nu exageram cu nimic, era bărbatul pe care-l iubeam, aș fi fost fericită să mă dorească pe hârtie, dar clipa aia, cererea aia, au fost cu mult peste orice s-ar fi putut întâmpla atunci. Clipele alea încă sunt în colecția mea de fericiri.

Cu toate astea pe suflet am citit despre Magia ordinii. Mi-am cumpărat imediat cartea, deși nu erau bani amuș pentru asta. 

Voi reveni cu poveștile cărții și ale rezultatelor metodei KonMari căci m-am lungit iară pe kilometri de vorbe.