- Sor’mio, ar trebui să citeşti cartea* asta, pare scrisă pe limba ta! Oricum, o fost tare frumos la lansare!
Pentru sor’mea îs o
ciudată, care trăieşte doar lângă oameni ciudaţi. Drept care, tare am fost
curioasă în ce limbă scrie puştoaica asta,
de io o cunosc în carne şi oase.
Am luat cartea în braţe într-o sâmbătă la amiază, am citit ultima copertă care este şi textul primei pagini, mi-am zis din secunda cinci “da, poezie, deci o porcărie” şi sub verdictul ăsta am început lectura. Există şi versuri pe care le citesc cu mare bucurie, dar în genere îs alergică la nepoveste în rime. Ca să fie complet tabloul de pornire să mai adaug că textele nu sunt în rime şi versuri, ci doar în imagini care pe mine instant mă teleportează pe tărâmul poeziei, iaca început de volum:
… Am încercat să fiu o rază de soare atunci când afară
ploaia jongla cu veselia oamenilor. Am încercat să fiu o flacără timidă când în
juru-mi era un vârtej de întuneric. Am încercat să fiu un zâmbet pe chipurile
pictate cu tristeţe ale inimilor monotone….pag. 5
Cartea cuprinde 30
de texte aşternute pe 126 de pagini. Le-aş zice eseuri, dar nu m-am dumirit ce
etichetă merită. Imaginile sunt foarte preţioase, or eu le prefer pe alea
comune. Pentru mine toate cadrele acestea zugrăvite în multe cuvinte de cele
mai multe ori au sfârşit scurtcircuitate în contrazicere, păi ori
e albă ori neagră, că tu zici şi albă şi neagră în sincron. Cartea este
plină de greşeli trecute de corectură, de la semne de punctuaţie pân la cuvinte
stâlcite or lipsă, care mă înfurie automat.
Posibil din cauza celor 20 de ani care sunt între mine şi autoarea lor,
eu să nu fi rezonat cu mesajele lor. M-am gândit amuzată că citesc azi, la patruş
de ani ai mei, scrisorile publicate în revista Salut acuş douj de ani cu subiectul „îl iubesc, dar mi-i teamă să
i-o spun, ce mă sfătuiţi să fac?”/ “nu-mi place şcoala, nu mai bine
renunţ ?!”. Da, textele acestea sunt scrise ca nişte epistole cu destinatar
necunoscut, către prieteni închipuiţi. Petronela le numeşte articole, presupun
că-s publicate anterior pe altundeva, le-aş fi înţeles mai bine rostul de ştiam
pe unde.
Ca un verdict
revizuit după o căruţă de secunde şi nu doar cinci: e scrisă în modul cărţilor
motivaţionale pe care nu le sufăr „ să trăim clipa! / să zâmbim soarelui! /
sentimentele contează!”. Le-am asociat pe sfaturi ca venind de la un prieten
căruia nu i le-am solicitat şi căruia din prima secundă i-aş răspunde „
frate, îs şi io premiantă la teorie şi corigentă la practică, arată-mi prin
fapte, că mai găsesc şi prin mine cuvinte d’ astea!”.
Să notez ce mi-o
plăcut, că-i păcat să merg criticos pân
la capăt.
Mi-au plăcut mult cele două scrisori în care nu e
folosit tonul atoateştiutorului, ci cel al confesiunii – construieşte lumea
copilului crescut în lipsa
părinţilor plecaţi în străinătate
în emoţii foarte puternice
Şi în timp ce pleoapele grele îmi cuprindeau ochii
visători, singurul gând care m-a săgetat a fost acela de a întoarce timpul. Nu
doream prezentul. Voiam doar să mă întorc acasă…
şi cel al relatării, făr de teoretizare pân la virgulă -
episodul din autobuz când ascultă un băieţel dând explicaţii despre de
ce crede el că adulţii nu zâmbesc
Eu cred că ei au uitat să zâmbească pentru că le este
dor. Cred că încă mai aşteaptă să îi ia copiii lor în braţe aşa cum eu încă îi
mai aştept pe mama şi pe tata. Nu-i aşa, bunico?
... Renunţarea este de cele mai multe ori cel mai bun
început. Chiar în clipa în care nu te vei aştepta, după lupte multe, neîncepute totuşi, după căutări
soldate cu eşecuri şi după revendicarea propriei stări interioare, atunci va fi
clipa potrivită când pe umărul tău se va simţi o suflare şi o şoaptă care
strigă cu ecou: „Salut, sunt cineva!”.
Ce-o vrut să zică
povestitorul?! Ar fi trebuit să citez tot textul ca să rezulte concluzia: că de
cele mai multe ori umblăm bezmetici prin viaţă în căutarea sufletului pereche,
dar că de-am poposi mai des în propriile inimi am descoperi că suntem
cinevaul de care ar trebui prima dată să
ne îndrăgostim, capătul de la care să pornească iubirea. Acuş nu ştiu de asta
trebea să pricep, dar asta am priceput
şi mi-a plăcut.
… Cea mai mare resursă a omului este iubirea, păcat că
mulţi sapă după aur, când le străluceşte diamantul în piept … credinţa asta naivă o am şi io şi mă bucur că nu m-o lecuit cei douş de
ani de pribegie despre care povesteam la început.
Întrebată de ce
scrie, iaca răspuns:
… Pentru că mă regăsesc în toţi şi în nimeni. Nu sunt
individual compusă din materie permanentă, ci dintr-o confuzie de sinapse efemere
. (…) Poate că nu am exact ceea ce
vreau, dar am strict ceea ce îmi trebuie. Posibil că mă pierd în idei, dar mă
regăsesc în cuvinte.
Şi, de aceea scriu…
Sfârşit.
Cartea asta fu
interesantă – întâi c-am aflat din ea că soră mea nu pricepe nimic din ce îs
şi apoi pentru că m-o scos din confortul
meu de a lectura doar romane.
Succes, Petro! E un exerciţiu bun ăsta al scrierii cu regularitate.
L-am întrebat pe google de ştie pe unde scrie
fata asta şi iaca răspunsul lui: aci.
* Salut! Sunt cineva … - Petronela Coman -
editura Rafet – Râmnicu Sărat 2015 – colecţia Scriitori râmniceni
Revin pe 8 septembrie cu Îmbrăţişarea virtuală - episodul de octombrie.
Revin pe 8 septembrie cu Îmbrăţişarea virtuală - episodul de octombrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu