Salut! Sunt cineva ... Petronela Coman

-         Sor’mio, ar trebui să citeşti cartea*  asta,  pare scrisă pe limba ta! Oricum,  o fost tare frumos la lansare!

Pentru sor’mea îs o ciudată, care trăieşte doar lângă oameni ciudaţi. Drept care, tare am fost curioasă în ce limbă scrie puştoaica asta,  de io o cunosc în carne şi oase.

Am luat cartea în braţe într-o sâmbătă la amiază, am citit ultima copertă care este şi textul primei pagini, mi-am zis din secunda cinci “da, poezie, deci o porcărie” şi sub verdictul ăsta am început lectura. Există şi versuri pe care le citesc cu mare bucurie, dar în genere îs alergică la nepoveste în rime. Ca să fie complet tabloul de pornire să mai adaug  că textele nu sunt în rime şi versuri, ci doar în imagini care pe mine instant mă teleportează pe tărâmul poeziei, iaca început de volum:

… Am încercat să fiu o rază de soare atunci când afară ploaia jongla cu veselia oamenilor.   Am încercat să fiu o flacără timidă când în juru-mi era un vârtej de întuneric. Am încercat să fiu un zâmbet pe chipurile pictate cu tristeţe ale inimilor monotone….pag. 5

Cartea cuprinde 30 de texte aşternute pe 126 de pagini. Le-aş zice eseuri, dar nu m-am dumirit ce etichetă merită. Imaginile sunt foarte preţioase, or eu le prefer pe alea comune. Pentru mine toate cadrele acestea zugrăvite în multe cuvinte de cele mai multe ori au sfârşit scurtcircuitate în contrazicere,  păi ori e albă ori neagră, că tu zici şi albă şi neagră în sincron. Cartea este plină de greşeli trecute de corectură, de la semne de punctuaţie pân la cuvinte stâlcite or lipsă, care mă înfurie automat.  Posibil din cauza celor 20 de ani care sunt între mine şi autoarea lor, eu să nu  fi  rezonat cu mesajele lor.  M-am gândit amuzată că citesc azi, la patruş de ani ai mei, scrisorile publicate în revista Salut acuş douj de ani cu subiectul „îl iubesc, dar mi-i teamă să i-o spun, ce mă sfătuiţi să fac?”/ “nu-mi place şcoala, nu mai bine renunţ ?!”. Da, textele acestea sunt scrise ca nişte epistole cu destinatar necunoscut, către prieteni închipuiţi. Petronela le numeşte articole, presupun că-s publicate anterior pe altundeva, le-aş fi înţeles mai bine rostul de ştiam pe unde.  

Ca un verdict revizuit după o căruţă de secunde şi nu doar cinci: e scrisă în modul cărţilor motivaţionale pe care  nu le sufăr „ să trăim clipa! / să zâmbim soarelui! / sentimentele contează!”. Le-am asociat pe sfaturi ca venind de la un prieten căruia nu i le-am solicitat şi căruia din prima secundă i-aş răspunde  „ frate, îs şi io premiantă la teorie şi corigentă la practică, arată-mi prin fapte, că mai găsesc şi prin mine cuvinte d’ astea!”.

  Să notez ce mi-o plăcut, că-i păcat să  merg criticos pân la capăt.

 Mi-au plăcut mult cele două scrisori în care nu e folosit tonul atoateştiutorului, ci cel al confesiunii – construieşte lumea copilului crescut în lipsa  părinţilor  plecaţi în străinătate în emoţii foarte puternice

Şi în timp ce pleoapele grele îmi cuprindeau ochii visători, singurul gând care m-a săgetat a fost acela de a întoarce timpul. Nu doream prezentul. Voiam doar să mă întorc acasă…

şi cel al relatării, făr de teoretizare pân la virgulă -  episodul din autobuz când ascultă un băieţel dând explicaţii despre de ce crede el că adulţii nu zâmbesc

Eu cred că ei au uitat să zâmbească pentru că le este dor. Cred că încă mai aşteaptă să îi ia copiii lor în braţe aşa cum eu încă îi mai aştept pe mama şi pe tata. Nu-i aşa, bunico?

... Renunţarea este de cele mai multe ori cel mai bun început. Chiar în clipa în care nu te vei aştepta, după lupte  multe, neîncepute totuşi, după căutări soldate cu eşecuri şi după revendicarea propriei stări interioare, atunci va fi clipa potrivită când pe umărul tău se va simţi o suflare şi o şoaptă care strigă cu ecou:  „Salut, sunt cineva!”.

Ce-o vrut să zică povestitorul?! Ar fi trebuit să citez tot textul ca să rezulte concluzia:  că de cele mai multe ori umblăm bezmetici prin viaţă în căutarea sufletului pereche, dar că de-am poposi mai des în propriile inimi am descoperi că suntem cinevaul  de care ar trebui prima dată să ne îndrăgostim, capătul de la care să pornească iubirea. Acuş nu ştiu de asta trebea să pricep,  dar asta am priceput şi mi-a plăcut.

… Cea mai mare resursă a omului este iubirea, păcat că mulţi sapă după aur, când le străluceşte diamantul în piept … credinţa asta naivă o am şi io şi mă bucur că nu m-o lecuit cei douş de ani de pribegie despre care povesteam la început.

Întrebată de ce scrie, iaca răspuns:

… Pentru că mă regăsesc în toţi şi în nimeni. Nu sunt individual compusă din materie permanentă, ci dintr-o confuzie de sinapse efemere .  (…) Poate că nu am exact ceea ce vreau, dar am strict ceea ce îmi trebuie. Posibil că mă pierd în idei, dar mă regăsesc în  cuvinte.

Şi, de aceea scriu…

Sfârşit.

Cartea asta fu interesantă – întâi c-am aflat din ea că soră mea nu pricepe nimic din ce îs şi apoi pentru că m-o scos din confortul  meu de a  lectura  doar romane.

Succes, Petro! E un exerciţiu bun ăsta al scrierii cu regularitate.

 L-am întrebat pe google de ştie pe unde scrie fata asta şi iaca răspunsul lui:  aci.

* Salut! Sunt cineva … -  Petronela Coman - editura Rafet – Râmnicu Sărat 2015 – colecţia Scriitori râmniceni

Revin pe 8 septembrie cu Îmbrăţişarea virtuală - episodul de octombrie.