O-nflorit liliacul

     Când săptămâna trecută pregăteam de zor drumul spre bunica mă gândeam cu drag cum voi însemna pe ciorne începuturi pentru poveşti ce le voi memora apoi aci pentru totdeauna (asta de şi la blogspot pentru totdeauna înseamnă veşnicii). 

În secunda-n care am păşit în casa cea bătrână am avut un deja-vu  greu de alungat din minte.

Intâlnirea cu bunicu aştepându-şi în pantaloni de trening pe o canapea de vinilin sfârşitul  m-a răvăşit.

 - Săru’ mâna, bunicu’!

Nu răspunde, poate că e mort gândesc privindu-i obrajii retraşi în vineţiu. O gură deschisă şi niciun sunet.

Ating cu atenţie mâinile împreunate a sicriu, uşor mi se deschid ochi tulburi adânci.

-          -  Săru’ mâna, bunicu’!

-         -   Bine ai venit, să nu mai pleci! Să te muţi dincolo peste noapte şi să-mi păzeşti lumânarea!

-       -  Nici nu mă recunoşti, cine sunt eu bunicu’?!

-          -  Dănuţa!

-         -   Maria îs bunicu’!

-          -  Mă minţi!

 Pe chipul doar în piele şi oase, două firişoare ştirbe, roşii se ridică a zâmbet uriaş, parcă de undeva din adâncuri tulburi se ridică către mine cerul senin, albastrul ochilor copilăriei mele.

Mă sfârşeşte viaţa aceasta scursă de la o regăsire la alta.

      Toate astea mi le-o născut în inimă imaginea bunicii prăbuşite-n mijlocul patului cu faţa în sus şi pleoapele lăsate.

-       Mariaaaaaaaaaaa!

Strigătul de bucurie de sub fes negru,  mult lălâi, nu m-o dumirit şi n-o alungat fantome.

     Am îmbrăţişat strâns trupul cel împuţinat şi aciuînd fire argintii evadate din ascunzătoarea lor de elastice am bocit-o ca şi când realul era tot ăla din capul meu. Şi ca să dreg busuiocul, cum numai eu ştiu a o face, m-am spovedit:

-       Am fost sigură c-ai murit! Îţi aminteşti când a murit Bunica Cealaltă şi eu am dat nas în nas cu sicriul ei în casa cea mare goală şi ea ca să râdă de mine a mişcat pantofii?! Hai, Buna, că ţi-am povestit io amu vro şapteşpe ani cum am fugit prin grădină şi pentru că nămeţii erau uriaşi mă tot prăbuşeam şi urlam a groază şi când o venit mama i-am dat vro doi pumni cerându-i socoteală de ce-o lăsat-o singură singurică. Sigur ţi-am spus că apoi am râs şi io de ea, mă duceam la sicriu şi o pişcam de dresuri.

       Buna  (unchiu Stan, fratele tatei îi spunea Mama Buna, amu l-o lecuit băutura de tandreţuri d’ astea) şi-o fisurat un şold printr-o căzătură absolut aiuritoare. S-o făcut grămadă călcînd într-o denivelare a ogrăzii. Pentru că o refuzat implantarea unei tije, are 90 de ani, o trimis-o cum s-o descurca acasă, la 30 de kilometri depărtare. Am uitat să spui că asta după ce dusă cu ambulanţa la spital o stat 2 ceasuri doar în cămaşă de noapte în uşa de la intrarea-n spital. Motive pentru mine să mă tot întreb ce dumnezei îi ţin evidenţe la liste cu de trăit ceasuri rele. Tare posibil ca ce n-o omorât-o 90 de ani s-o facă-n câteva luni.

Când eram copil am avut norocul a două perechi de bunici, părinţii mamei şi părinţii tatei. Cei ai mamei bogaţi şi răi, cei ai tatei săraci şi buni. Că aşa se împărţeau la mine oamenii încă de pe atunci, în alb şi negru,  făr de griuri. Şi aşa îi judecam şi zideam obstacole contra  iubirii.

În 1984 a murit bunicul cel bun. Aveam 6 ani. Îmi amintesc cum ne plimba cu căruţa, cum uneori  ne împărţea  monede mari şi bomboane, cum uram mirosul de morfină ce i se injecta regulat, dar nu-mi amintesc nimic despre moarte şi înmormântare. Ca şi când n-au fost.

În 1996 a murit bunica cea rea. Aveam 18 ani. Atunci, am acordat o repoziţionare a bunicului matern, eliberat de sub vraja cotoroanţei , nu în tabăra celor buni, dar nici cimentuit în cea veche. Am vrut să-l însor cu Buna, cuscră’sa. Am dus negocieri pe ambele fronturi multă vreme, cu mintea de amu aş reuşi, atunci n-am fost în stare să-i dezrădăcinez de glia strămoşească pe niciunul dintre ei.

În 2012 o murit bunicu reevaluat. Aveam 34 de ani. Trecerea din perioada pascală pe la mormântul său şi pe la casa abandonată mi-au adeverit cele mai cumplite temeri. Poate că e drept că n-o luat nimic cu el în mormânt dar nu ştiu cum dracu se face că nici n-o lăsat nimic. La cimitir n-are crucea de piatră pe care o ţinut-o vro 5 ani pe la uşi, o avut şi sicriul vro 2 ani înainte, deci nimic nefiresc, casa n-o avut vreme aproape o sută de ani s-o lase moştenire, drept pentru care după bucătăria prăbuşită încă de pe când era ţintuit la pat, amu se alege praful şi de restul casei nelocuite. N-am avut nicio emoţie anul acesta călcînd prin locurile prin care în trecut am trăit toate nebuniile pământului şi ale copilăriei. De la poarta legată cu sârmă, uşa casei de terpoman plouat, geamurile zăvorâte de scânduri grele or mărul înflorit, nimic n-o mai avut de trezit o poveste. Bine măcar că la mormânt când m-am aşezat cu “săru mâna, bunicu!” m-o podidit lacrimile, deşi cum nepota miu din cârcă mă trăgea cu toată puterea lu’ un an jumate de păr n-aş putea jura că bunicu fu cauza principală a bocetului.

Déjà vu-ul meu iniţial nu fu taman eronat pân la capăt. Poziţia mortului aşezat cu faţa în sus la mijloc de pat ziceam că fu alungată d-un strigăt fericit de recunoaştere. Dacă-n urmă cu 3 ani eram şocată de bunicu implorîndu-şi moartea, uluită nu pentru că dau eu sentinţe pe cine are dreptul şi cine nu să-şi dorească orice, inclusive moartea, ci pentru că era omul care propovăduise viaţa şi pe dumnezeu multe căruţe de ani,  asta m-o şocat şi amu la Buna şi nu pentru că are şi ea credinţe d’ alea, ci pentru că ea a trăit viaţa ca pe o bucurie nesfârşită. În cei 30 de ani de văduvie a crescut 3 nepoţi din care a cules oameni de nădejde. Să mai spun că alţi 2 au crescut în familia lor dezorganizată şi că s-o ales prafu de adulţii ce-s amu?! Eu aterizam în viaţa ei o dată pe an, câteva zile. În rest,  eram în cantonament la Ăilalţii. Poate că n-aş fi  amu atât de strâmb crescută de mama şi tata mi-ar fi ascultat rugile. Buna îmi povestea zilele astea cum era atât de frig iarna încât ţineam apă fiartă pe la geamuri să le topim gheţurile. Eu nu-mi amintesc. Ştiu că n-am văzut niciodată buşteni  de foc şi că-mi era o teamă cumplită că nu se vor mai găsi salcâmi în gradină pentru foc or viţă de vie or coceni. 

-       Eu îmi amintesc că era cald, în mijlocul camerei era războiul plin de coade pentru preşuri, pe două scaune ne învârteam cântînd hora unirii…

-         Da, aşa făceaţi!

-      Ştiu când mâncam în bucătăria de vară lapte de capră, îmi plăcea poliţa de lemn, iubeam banca cea lungă, în spate era o fereastră mică spre stradă, în faţă făceam chirpici din lut şi gunoi de cal pentru grajduri, aveam un corcoduş, uneori primeam pâine cu zahăr, mult mai rar decât pofteam, nu-mi plăcea când mergeam la adunat fasolea uscată…

-       În toate clipele mă rog să mor să nu mai trăiesc anul focului!

-      Vreau să mă asculţi cu atenţie, am aflat un secret! Şi iadul şi raiul le trăim pe pământ, eu zic că de-ţi aminteşti toţii anii ăsta se apropie mai mult de rai decât de iad, de ce să fugi amu Buna din rai?!

-       Zici tu?!

-       O, da! Eşti ca o prinţesă cu slugi. Tu adu-mi apă, nu vreau apă, fă-mi ceai, e prea dulce! Tu aşează-mi perna, e prea jos, e mult prea sus! Nu vreau roşii, caşul e prea sărat!

La 90 de ani să plătească  o străină pentru schimbat penco (aşa io botezat Buna că nu le-o putut zice pempărşi ) şi toată această dependenţă pentru nevoi primare o ucide. Ş-o înţeleg. Şi-l pricep şi pe  dumnezeul care n-o găsit o cale mai netedă s-o scoată pe tuşă din ritmul îndeletnicirilor ei neconform cu anii din buletin.

-       Te rog,  să te ridici puţin sprijinită de cadru!

-       Ce se vede acolo, o-nflorit liliacul?!

-       Liliacul alb şi cel mov, lalelele cele roşii şi cele galbene, narcisele, credeai că te mint că amu, aci e raiul?!

-       O-nflorit liliacullllllll!

Chiotul de bucurie al prizonierei nu fu cu nimic mai prejos decât cel al sălbaticei venite de la oraş cu tort în traistă şi aterizată direct în grădina mirosindă. 

Năzuiesc ca noul drum, oricum îs într-o fundătură de prea multă vreme şi trebea să schimb direcţia, să fie spre casa cea bună. Visam ca la pensie să locuiesc într-o casă cu prispe şi grădiniţe. Ce e de-mi împlinesc dorinţa asta olecuţă mai devreme de termen?!

  

Am calculatorul în moarte usebească, oi reveni când şi-o reveni (pe stoc zambetan: tort halbă de bere ş-o prăjitură ciocolată-caramel-nuci-ciocolată).