Astăzi, despre una dintre cele mai frumoase cărți ale începutului de an. Îmi fu foarte greu să decid câștigătoarea coroniței de Cartea lunii. Nici nu-mi amintesc să mai fi fost vreo perioadă cu atât de multe nominalizări (trei). Bine, în restul lunilor anului nici nu ajung să citesc atât de mult. Cu 14 volume terminate, este de departe cea mai fructuoasă dintre toate câte or fost.
De ce astă carte
Mi-am întrebat arhiva: când m-am întâlnit întâia dată, și singura, cu Isabel Allende? Cică fu în 2014. AICI am scris despre Caietul Mayei.
De atunci mi-am amintit de multe ori numele, dar cumva se face că întotdeauna l-am omis taman când să cumpăr cărțile. În octombrie 2025, din bugetul lunar de 200 de lei, am izbutit nu doar să n-o uit, ci chiar să-i găsesc unul dintre volume cu o reducere de 30%. 20 de lei am plătit și l-am notat ca având numărul trei într-un pachet de opt bucăți.
***** Țara ei neinventată este atât de frumoasă!
În goana mea după doborât propriul record dintr-un ianuarie, de 10 cărți citite, am cuplat-o pe Isabel Allende cu lecturi care n-or prea mers ca unse (Zelenski: În mintea unui erou și mai ales cu Simona Șora, pe care nu că am citit-o greu, ci chiar am buchisit-o. Degeaba am alint-o Simonica, nu s-o lăsat îmblânzită și pace).
Am năravul acesta de a împerechea o carte foarte bună cu altele nici prea-prea, nici foarte-foarte, pentru a mă motiva. Mai simplu spus, mă condiționez: de vreau să mai aflu ce se petrece în scriitura grozavă, tre să înghit înainte niște pagini amare, oricât ar fi de imposibile. Este o metodă care, în cazul meu, funcționează foarte bine. Mai ales atunci când am grijă să aduc laolaltă: un roman grafic, un volum de poezie și altul de critică sau memorialistică, adică să aibă teme și genuri foarte diferite.
Și pentru ca tabloul să fie complet, să spovedesc iară despre boala incurabilă de care sufăr dintotdeauna: nu pot renunța la o carte înainte de punctul final. Mă gândesc că, dacă un om de pe lumea asta a depus efort ca să o scrie, ce mare scofală ca eu să o citesc?! Sigur, uneori poate dura și cinci ani să ajung chinuit la capăt, dar nu-i bai, tot victorie este.
M-am prins din primele pagini ce hram poartă Țara mea inventată. Și, ca să nu regret (cum s-o mai petrecut anul acesta) că am trecut prin ea cu viteza vântului turbat, am citit-o agale, doar câteva pagini în fiecare zi. Să știu că mă așteaptă seara o bucurie, indiferent de cum mi-a fost ziua, a fost în sine magic. Mi-ar fi plăcut să aibă măcar 500 de pagini și să care-n spate fluierând nu doar zece alte lecturi chinuite, ci douăzeci.
În august scriitoarea împlinește 84 de ani. A scris Țara mea inventată la 61 de ani. A avut două puncte de pornire: întrebarea, la o conferință, a unui tânăr despre rolul nostalgiei în romanele sale și comentariul unui nepot care, privind-o cum își analizează îngrijorată ridurile în oglindă, i-a spus: «Nu-ți face probleme, babo, o s-o mai duci cel puțin trei ani.» Pe aste premise a început să scrie volumul de memorii. Cartea asta m-a ajutat să ies din depresia produsă de moartea fiicei mele. Pentru acuratețea durerii: Paula a murit în 1992, la 29 de ani, iar Țara mea inventată a fost publicată în 2013.
Născută în 1942 la Lima, în Peru, Isabel Allende a crescut în casa bunicilor materni din Santiago de Chile. Am crescut într-o familie patriarhală în care bunicul era precum Dumnezeu: infailibil, omniprezent, atotputernic. Tatăl ei a părăsit familia când fetița avea trei ani. La nouă ani, viața i se schimbă din nou: mama se recăsătorește cu un diplomat, iar familia se mută în Bolivia, ocazie cu care primește de la mama cadou primul jurnal. Mărturisește că nu s-a mai oprit din scris de atunci.
Și, pentru că vorbim de nostalgie, îți mai cer puțintică răbdare, căci nu pot despărți tema Chile de propria mea viață. Destinul meu e făcut din pasiuni, surprize, succese și pierderi; nu-i ușor de relatat în câteva fraze. Presupun că orice viață are clipe în care se schimbă soarta sau sensul drumului, când trebuie s-o apuci în altă direcție. În viața mea asta s-a întâmplat de câteva ori, dar poate că un eveniment dintre cele mai definitive a fost lovitura militară din 1973. Dacă n-ar fi fost, în mod sigur n-aș fi părăsit Chile, n-aș fi acum scriitoare și n-aș fi măritată cu un american din California; nu aș fi cuprinsă de nostalgie și n-aș scrie aceste pagini.
Până la 15 ani a mai trăit și în Liban, după care se întoarce în Chile. Unchiul ei (vărul tatălui vitreg), Salvador Allende, devine președintele țării. După lovitura militară în care acesta este ucis, Isabel emigrează împreună cu soțul și cei doi copii mici în Venezuela. Unde rămâne timp de 15 ani, divorțează și se căsătorește cu un american. Se mută în Statele Unite și trăiește în California.
Căsnicia mea mixtă cu un gringo american nu s-a dovedit chiar rea: ne înțelegem, deși în cea mai mare parte a timpului habar n-are unul ce vrea să spună celălalt, pentru că suntem mereu gata să ne îndoim reciproc. Inconvenientul major e că nu ne potrivim la simțul umorului; lui Willie nu-i vine să creadă că în spaniolă am haz, iar eu nu pricep în ruptul capului de ce râde el. Singurul lucru care ne amuză la unison sunt discursurile improvizate ale președintelui George W. Bush.
Până să publice primul roman, Casa spiritelor, lucrează ca jurnalistă în presa scrisă și televiziune.
Acestea sunt câteva informații biografice care apar la orice căutare. Nici în volumul de memorii n-aș zice că au o mai mare întindere. Ce aduce în plus scriitoarea este farmecul, umorul, luciditatea și bogăția informațiilor care conturează tablourile generale.
Depărtarea ne conferă o mentalitate insulară și frumusețea extraordinară a locurilor ne face înfumurați. Ne credem centrul lumii - după noi, Greenwich ar trebui să fie la Santiago - și întoarcem fundul Americii Latine, comparându-ne mereu cu Europa. Suntem autoreferențiali, restul universului nu există decât pentru a ne bea vinul și a face echipe de fotbal pe care noi să le batem.
Să spun că este o carte savuroasă e mult prea puțin. Este un volum copleșitor. Femeia aceasta s-a născut în 1942. Ce Timpuri a trăit? Pe Toate. Parcă ar opera doar cu lupa și cu bisturiul. Taie în carne vie când este vorba despre Chile. Și despre celelalte țări în care a ajuns, dar cumva Chile se detașează prin lumini și umbre.
Prima ploaie a anului spală jegul din atmosferă și cade acidă peste oraș; dacă n-ai umbrelă la tine ai senzația că în ochi îți intră zeamă de lămâie; nu trebuie să-ți faci probleme, nimeni n-a orbit încă din cauza asta. Dar nu toate zilele sunt așa. Uneori diminețile sunt limpezi și poți admira spectacolul măreț al munților înzăpeziți.
Istorie, economie, politică, geografie, social — nu cred că a ratat vreuna dintre oglinzi.
Cele mai frumoase și emoționante pagini sunt cele în care vorbește despre membrii tribului său trăsnit: bunica spiritualistă, cu premoniții și ritualuri; mama fragilă și puternică; rudele care cred în fantome, semne, vise; unchi, veri, mătuși care par scoși din realismul magic. O familie pestriță, gălăgioasă, în care tragedia și comedia împart aceeași masă, iar magicul se integrează firesc în cotidian.
...încep fiecare carte cu același criteriu folosit de ea la toate ședințele: chem spiritele cu blândețe, ca să-mi povestească viața lor. Personajele literare, ca și spiritele pe care le invoca bunica, sunt făpturi fragile și sperioase, trebuie să te porți cu ele prudent, dacă vrei să se simtă bine în pagină. Fantome, mese care se mișcă singure, sfinți făcători de minuni și diavoli cu labe verzi prin mijloacele de transport în comun fac viața și moartea mai interesante.
Și mai există un tsunami care traversează întreaga lucrare de la un capăt la altul: pofta de viață, bucuria de a trăi, forța cu care se aruncă în clipă Isabel Allende. Ții cartea în mână, îi citești paginile și aterizezi într-o lume atât de străină, dar cumva confortabilă, unde și durerea și neputința sunt îmbrățișate. Nu există cedez, renunț, nu vreau!
Sunt scriitoare pentru că m-am născut cu auz bun pentru povești și pentru că am avut norocul să am o familie excentrică și un destin de pelerin rătăcitor. Meseria literaturii m-a definit: cuvânt cu cuvânt, am creat omul care sunt și țara inventată în care trăiesc.
Este atât de ușor să o auzi pe Isabel Allende și să o vezi în cartea aceasta! Este cea mai potrivită scriitură pentru a face cunoștință cu ea. Mi-s tare fericită că nu i-am citit celelalte romane înainte de memorii— excepție Caietul Mayei, ziceam.
Despre steluțe
🪶 1/12 | Cartea lunii | ianuarie 2026
N-am vrut să recitesc până acum textul din urmă cu unșpe ani pentru a nu-mi influența jurizarea lecturii recente. Dar mi-s tare curioasă cum am receptat-o atunci pe doamna Allende. Cică: am citit-o cu plăcere, numa’ că nu m-o răvășit, nu m-am trezit noaptea să văd cum se continuă poveștile, n-am bocit, d’astea ce trebe la mine bifate pentru trecut pe liste cu «de recitit» cândva. Foarte interesant: jurizare identică, verdict diferit!
Așa pățesc cu multe întâmplări și povești din viața mea, pe care mi se pare că le-am trăit, dar de cum le aștern în scris și le confrunt cu logica mi se par improbabile, deși problema nu mă neliniștește. Ce importanță are dacă s-au întâmplat sau doar le-am imaginat? Oricum, viața e vis.
Inițial, mi-am spus că, din cauză că nu m-au frânt paginile, nu le-am bocit cu zece rânduri de lacrimi, nu este o carte de cinci steluțe Țara mea inventată. Aș reciti-o? O, da! La fiecare nou roman aș căuta să aflu din memorii care i-a fost punctul de inspirație, cât adevăr poartă în el, câtă realitate există în ficțiune. Apăi, Mărie, dacă nici o astfel de carte nu merită cinci steluțe...
Țara mea inventată a fost cartea cu numărul șapte citită în ianuarie. Deși luna nu s-o gătat ș-am mai nimerit câteva volume faine-faine, mi-s sigură că nu există alt câștigător al coroniței - îmi notam pe la jumatea lunii. Aleg să merg pe mâna mea, poate nedreptățind scriiturile lui Anthony Hopkins și Marian Coman.
- Țara mea inventată de Isabel Allende, traducere din spaniolă Cornelia Rădulescu, editura Humanitas Fiction, 2017, 213 pagini.
➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.
➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.
➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:
1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****
2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***
3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****
4. Fugarul - Stephen King ****
5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***
6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu