Zambetania: PHOENIX | CORINA OANCEA

S-o gătat vacanța de două săptămâni din februarie. După 4500 de kilometri, m-am căpătat c-o răceală cum n-am mai avut de la Covid. Bașca faptul că, în ultima vreme, nu mă mai mucisem deloc, după cum înainte îmi era felul, indiferent că pe sezon scria vară or iarnă.

Am ajuns la prima carte a anului căreia nu i-am simțit nevoia unei Coperți închipuite. N-am mai cerut ajutorul AI să creez un tablou special pentru mărturisirile Corinei Oancea, ci doar un postament. Coperta este superbă. Din păcate, nu am nimerit nicio informație despre autorul splendidei matroșci cu aripi. Poate că aparține chiar scriitoarei.

Phoenix a fost cartea cu numărul opt în maratonul nebun din ianuarie, când mi-am propus să nimicesc vechiul record de zece cărți citite cândva, hăt. Și cum în februarie nu am terminat încă nicio carte, mă laud tot cu cele paisprezece biruite în ianuarie.

De ce astă carte

Volumul este recomandat de Petronela Rotar. Am deplină potriveală cu ce apreciază. Uneori, unele dintre titlurile menționate rămân multă vreme pe liste de dorințe, dar Phoenix a ajuns direct în coșul de cumpărături al lunii decembrie datorită mențiunii că Petronela Rotar este personaj în cartea Corinei Oancea.

**** O femeie și mai multe vieți

Împărțită în goana după doborât recordul între scriitură polițistă, memorii și critică literară, am ales Phoenix instinctual. Nu-i o carte subțirică, condiție esențială la-nceput de an, dar am știut că o voi parcurge dintr-o suflare. N-am avut pic de îndoială.

Mă tot gândesc cum să scriu făr să dărâm. Aș putea încerca să mărturisesc plusurile și minusurile mele. Am primit multă vulnerabilizare, dar din nu știu ce motiv, nu prea mi se întâmplă asta, și multă despuiere. Un om spovedește toate păcatele prin care o ajuns la capătul puterilor. Îi mulțumești cu recunoștință. Pe multe dintre urme ai călcat și tu. Apoi îți arată calea prin care el o ajuns la liman. Iară-i întorci mulțumiri, pentru că, deși nu este o rețetă cu valabilitate universală, de dumirit tot te mai dumirește și-ți mai luminează astfel prin cotloane.

Am încercat atât de multe cariere: consilier juridic, secretară, dansatoare, model, vânzătoare, recrutor, manager de evenimente, cântăreață, manager de hotel, instructor de Zumba, antrenor, consilier pentru dezvoltare personală, terapeut prin artă, scriitor, profiler psihologic, pictor.

Am numit acolo păcate nu pentru a arunca cu pietre, ci pentru că, ce să vezi, iară traume transgeneraționale, familie toxică, abuzatori. He, he, he, de ne-am ține noi toți măcar de cele zece porunci... Nu știu ce am avut în timpul lecturii, și încă n-o dispărut, parcă o intrat bunică-miu matern în ureche dreaptă zbierând preacurvie și bunică-mea paternă strepezind otrăvit printre dinți târfffă în urechea stângă. Ei îs în galeria din capul meu și n-am izbutit deloc să le închiz gurile. Ceea ce, drept să zic, mă sperie zdravăn. Chiar îmbătrânesc urât.

Corina Oancea trăiește în Suedia. Zice pe copertă că în România a studiat Dreptul și în Suedia Artele Vizuale. Are două fete și este re-re-căsătorită. Bunică-mea n-ar fi ratat ocazia să sublinieze asta. Ptiu, drace! Ce m-oi tot ascunde în spatele poalelor ei de 102 ani acuș?! Preiau legătura: pentru mine, o femeie care nu a rămas prizonieră într-o primă căsnicie de dragul unui copil sau de gura lumii și a mai încercat încă o dată și încă o dată este un om curajos. Tot un om curajos este și acela care nu rămâne în țara în care s-a născut, pentru a muri cu zile într-un sistem sanitar defectuos sau pentru a-și nenoroci pruncii într-o școală anacronică.

Și, cel mai curajos dintre toți oamenii pământului este acela care se peticește pe cord deschis. Da, mintea mi-a luat-o razna, corpul îl am bucăți, dar, uite, există o șansă de vindecare — mică, mare, dracu s-o ia — sar pe ea. Și pe mine.

Mă-ntorc la fișa de lectură, unde mi-am notat despre Corina Oancea: 40 de ani, trei căsnicii, abandonată de mama care pleacă cu fratele, crescută de tată, bătută de aproximativ 1600 de ori, abuzată de psiholog. Numele meu este CoriRina, și am mers la un retreat psihologic în Bali.

Numele meu este CoriRina, și nu totul a fost spus,
Numele meu este CoriRina, și nu totul a fost vindecat.
Numele meu este CoriRina, și ceva s-a deschis.
Numele meu este CoriRina, și ceva a început.
Numele meu este Corina, iar această carte este începutul.

N-am habar de se pricepe ceva. Femeia își coase rănile și ne invită să-i fim alături de-a fir a păr. Ce a cauzat trauma, cum o cărat-o prin viață și cum o oblojește. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Acum mă întreb, povestea ei a ajuns publică și este spectaculoasă cu adevărat, dar câte altele, nu mai puțin extraordinare, rămân anonime. Nu-i ca și când ar fi nevoie de un festival al traumatizaților, el deja există peste tot, e vizibil cu ochiul liber în orice interacțiune. Cel mai terifiant dintre monștri este pentru mine-n aste zile Roșcatul Lumii, cel mai mare și mai tare.

Ea a explicat cum mulți dintre noi au crescut analfabeți emoțional, în special în medii în care emoțiile erau fie invalidate, fie pedepsite. În familiile în care aparențele și controlul contau mai mult decât autenticitatea, expresiile emoționale au fost adesea suprimate. Am învățat să ne ascundem tristețea, teama sau furia în spatele măștilor de politețe, supunere sau perfecțiune. Dar această suprimare avea un cost. Emoțiile neprocesate au devenit ca apa stătătoare, generând resentimente, rușine și deconectare.

O urmăresc de mulți ani pe Petronela Rotar. N-am întâlnit-o niciodată, dar personajul Petronela Rotar din Phoenix se suprapune milimetric imaginii pe care o am despre ea. Mi se pare fabulos faptul acesta. Nici în Bali n-am fost, însă gusturile, mirosurile, peisajele, nopțile pe care le descrie Corina Oancea s-au așezat milimetric peste toate imaginile pe care le aveam în minte despre Bali. Împreună cu Petronela Rotar a fost Sandra O' Connor, la rându-i psiholog.

Îl aștept pe Phoenix 2 ca și când... Am zis oare că Phoenix este debutul în proză al autoarei? Anterior, în 2017, a publicat un volum de poezie, Gânduri măcinate.

Am luat un marker albastru, culoarea mea preferată, și am început să transform sămânța de jos într-un Phoenix. Aripile sale puternice se întindeau larg, cuprinzând pe toată lumea de sub ele, oferind confort, protecție și căldură. Soarele, care a fost farul central în desenul meu, a devenit capul Phoenixului - un simbol radiant al viziunii și puterii. De la sămânță la soare, Phoenixul s-a înălțat, renăscând din constrângerile și așteptările familiei mele. Nu mai era vorba de nevoile lor; era vorba de călătoria mea, de importanța mea, de personalitatea mea.

Despre steluțe

Phoenix nu a fost o lectură lejeră. Nici nu mă așteptam. Dar nici nu prea mi-o depășit pragurile de emoție dureroasă pe care le anticipam. Probabil aș fi rezistat (aproape) confortabil la o zi și o noapte de maraton în care s-o citesc din scoarță-n scoarță. Din fericire, nu fu cazul. Am hăpuit calupuri mari, dar cu pauze lungi. Am terminat în perioada respectivă romanul Agathei Christie, am ajuns la capăt și cu Țara inventată a Isabelei Allende și m-am tot poticnit în textele Simonei Șora. Bașca, pentru scurtă vreme, s-a intersectat cu Alive-ul Petronelei Rotar. Foarte interesantă experiența de a o afla simultan când scriitoare, când personaj în carte străină.

Încep să mă simt bătrână. Nu din cauza vârstei în sine, ci pentru că încep să joc la sigur. Îmi calculez riscurile, aleg zonele de confort, rămân pe drumuri planificate, care par stabile. Siguranță, predictibilitate, investiții pe termen lung. E ca și cum ai ucide încet copilul rebel din tine care vrea doar să încalce regulile, să râdă până îl doare burta și să trăiască. Râd până mă doare, simt că am uitat să fac asta.

Mi-a plăcut foarte mult prima parte, cele dintâi zile ale terapiei din Bali, apoi m-am cam pierdut în prea multele detalii despre terapeutul abuzator din România și nu prea mai m-am regăsit pân spre final, chiar de-am mai trecut printr-o tură-cură de Indonezia.

Trei steluțe jumătate aș fi anunțat verdictul. Luând în calcul și doza mare de vulnerabilizare pe care a presupus-o publicarea unei astfel de experiențe, nu mă mai doare așa de tare inima de rotunjesc la patru steluțele.

Mi-s tare curioasă care-s motivele cele adevărate pentru care Phoenix nu m-a rupt în bucăți și bucățele. În teorie, conține toate ingredientele pentru asta. Mă gândesc de mai multe zile la nepotriveala aceasta. Nu cred că-s foarte departe de adevăr dacă presupun că am găsit în paginile (faptele) Corinei Oancea multe experiențe pe care și eu le-am practicat și pe care le regret. Poate că oglinda asta fidelă m-a iritat peste măsură. Habar n-am, încă mi-s șocată de propria-mi lipsă de empatie.