- Dacă-i luni, scriu despre lecturi restante.
De ce astă carte
Aveam 7, 8 ani când o prietenă a primit în dar Cireșarii. O fost atât de dezamăgită că omul de i-o dăruise mâzgălise pe ea câteva urări ș-un La mulți ani! încât mi-o plasat mie pachetul. E la mama, ar fi fost interesant de verificat acum cât de corectă e amintirea aceasta. Se numea Cristina prietena mea din alte vieți. Și-i sigur doar o întâmplare că mi-o readus-o-n zâmbet o carte al cărei personaj este o Cristină.
La asta m-o purtat gândul recitind astăzi bilețelul caligrafiat al Irinei ce-nsoțește cartea. La faptul că doar autorii îs drepți în a lăsa autografe pe pagini de carte.
Nu-mi mai amintesc când am primit romanul, poate de Paștele trecut. Am păstrat-o în hârtia cadou până-n iunie când am mutat-o dezvelită-n teancul celor de citit musai. M-am chinuit cu ea vreo două luni. Știu bine c-am terminat-o-n ziua-n care bunica o-mplinit 97 de ani, pe 29 iulie. Doar în zilele alea de liniște deplină, am gătat vreo patru volume care aproape că mă-nfrânseră.
***** Despre tonuri cenușii
Cristina Nemeș este personajul care va scrie povestea Alinei Nelega, căci n-aș prea zice că fu invers. Nu-mi amintesc de este pomenit pe undeva numele de botez al orășelului de provincie din care fata de la începuturi visează să evadeze. Deh, or trecut luni de când romanul e mutat în traista cititelor. Îs două decenii, printre cele mai negre, oglindite-ntre cele două coperte, 1979 - 1989.
Eu cred că ai luat-o razna, se enervează vrăjitorul, ascuțindu-și secera – ce pula mea tot vrei să scrii și ce mare adevăr o să scoți tu la iveală? Ce să afle lumea? Care lume? Ce-o să ne facă? Nimeni nu ne poate face nimic, nici tu, nici ceilalți, nici măcar iubitulconducător, nici măcar dacă mâine ați ieși toți în stradă, nici dacă ar apărea cărți despre noi, sute de cărți și zeci de filme și dacă toată presa occidentală ar vui, tot degeaba ar fi. Pentru că, să-ți spun un secret, nu există noi și voi. Iar tu – tu nici nu exiști.
Simplă, reținută, m-am întors la Cristina, cu mult bun simț, ceea ce se pricepe bine a face este să învețe, își dorește să scrie și să fugă din monotonia orășelului ei în care se întâmplă mai nimic.
În clasa a douăsprezecea se îndrăgostește de Nana, o fată, ceea ce nu-i doar rușinos și ordinar, ci-i ăl mai de condamnat dintre păcatele lumii.
Cristina începe prin a traduce din limba engleză texte tehnice. Din cauza unui pocinog (mor oameni) c-o eroare de tehnoredactare, de care nu este vinovată, da-i e aruncat în cârcă, este amenințată și dată afară. Cu mare trudă mai apoi ajunge profesoară într-un oraș secuiesc. Între timp mai capătă ș-un băiețel pe care nu și-l dorește și-l plasează părinților ș-un soț care-i este indiferent, bine că-i despart niște distanțe.
Nu-mi e la-ndemână să povestesc firele cărții despre care scriu. Excepția e dată de faptul că-ntr-o carte cu doar câteva puncte de cotitură, exact ca-n multe vieți d'ale noastre, taman ce se petrece din când în când e aproape lipsit de importanță.
Teroarea nu e deloc așa. E mai degrabă o ceață ușoară care se instalează treptat, nevăzută și ușoară la început, ca o pânză de păianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceață lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colțuri, nici nu le vezi, n-ai neapărat nevoie de revistele străine, de exemplu. Care sunt în fiecare zi tot mai puține, și-așa nu se prea cumpără. Să nu aruncăm banii pe lucruri inutile, cine are nevoie de Pif și The Economist? Avem și noi Arici Pogonici și Era socialistă, pe astea să le cumpărați, că sunt ale noastre. Urmează un discurs din care aflăm că ceața nu e ceață, e suflul nou al viitorului, pe urmă mai vine un congres după care nu mai găsești nici cărți, dar biblioteca ți-e plină, citește literatură clasică, ce naiba, doar e validată, e calitate. Citește mai rar și nu mai bea cafea în ritualuri decadente intelectual-burgheze, n-au nevoie de lux, bem ceai rusesc, dar nici din asta nu mai găsești, nu importăm de la ruși. Să fim serioși, cine face o revoluție pentru ceai? Nu suntem americani. Ceața crește – te sufoci? Nu e ceață, tu nu știi să respiri, economisește aerul, dacă nu faci nimic respiri mai rar. S-a demonstrat științific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Și-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or, noi economisim energia. Și nu mai primești pașaport decât la cerere și aștepți luni de zile, respiri tot mai rar, din ce în ce mai rar, e drept, n-avem aer, dar trebuie să ne descurcăm cu ce-avem, că doar nu putem importa aer. Nu mai importăm nimic, suntem complet independenți, alt discurs, alt congres, cine-i ca noi? Între timp, ți-ai pierdut în ceața mândriei naționale săpunul și șamponul, dar, dacă nu te miști și nu respiri, nici nu transpiri. Întinde-te cât ți-e plapuma. Băgați-vă sub plapumă, un pulover în plus înseamnă cinci grade în minus, un alt discurs, un alt congres. Ceața se întețește – da, e ceață, acum putem s-o spunem, dar nu e a noastră, vine de la ruși și de la unguri, de la sârbi și de la polonezi, ba chiar de mai departe, din Occidentul pierdut în târfe și droguri , dar nu-ți face griji, pe tine te călăuzește prin ceață partidul și îți spune ce să vezi, iar tu vezi ce ți se spune. Lumină? Da, lumină avem, facem termocentrale pe șisturi bituminoase, ce dacă puterea calorică e de căcat? Și căcatul arde, s-a demonstrat științific. Tot la ultimul congres. Nu prea dă lumină, dar și-așa n-aveți ce să citiți, consumul de lumină e nejustificat, așa că se ia și lumina, la început o oră, noaptea, dacă tot dormi, ce-ți pasă? Pe urmă două – trei, cinci – șase, după o lună se ia și în timpul zilei, dar ziua e oricum lumină, iar seara mai aprinzi o lumânare, facem economie și ne plătim datoriile externe sub formă de tractoare și mâncare, că voi, popor gras ce sunteți, de-aia muriți pe capete, fiindcă mâncați prea mult – și asta s-a demonstrat științific, tot la un congres. Trebuie să slăbiți ca să fiți sănătoși, să circulați pe jos și să mâncați mai puțin. E greu? Da, firește că e greu, pentru că nu aveți educație, nu sunteți disciplinați, or, disciplina e cheia succesului. Dar lasă că vă facem noi educație, vă spunem noi când să vă treziți, ce să mâncați, cum să gândiți, că nu știți să gândiți decât după capul vostru de proști, voi nu vă cunoașteți nevoile, or, libertatea e necesitate asumată, lasă că vă arătăm noi necesitatea într-un alt discurs, la un alt congres: iată, acestea sunt necesitățile poporului, când poporul o să și le asume, poporul o să fie liber, cu adevărat liber. Ceața e deja un ecran gros, pe care se proiectează imaginea unui viitor luminos. Acolo mergem, drumul e lung, voi poate muriți pe drum, dar copiii voștri vor trăi fericiți. Nu e frumos să te vaieți pentru o lingură de ciorbă, ce, ciorba te face liber? Nici dacii, nici romanii nu cunoșteau ciorba, ia să ne respectăm strămoșii, că ei ne-au dat tot ce avem și ce nu ne-au dat punem noi de la noi, avem arheologii noștri, ce? Și voi trebuie să dați tot ce-aveți, că pentru copiii voștri dați, ei o să fie oamenii noi ai viitorului luminos, pentru care noi economisim acum lumina, dar o s-o primească ei înapoi însutit, înmiit. Și cu ce vă deranjează cartela de pâine și zahar, nu e ca-n război, că doar nu vă împușcă nimeni în stradă, femeile nu sunt violate pe capete, e pace. Și nu uitați să mulțumiți pentru asta în fiecare zi, iubituluiconducător, tovarășeideviață, partiduluicomunistromân, patrieiceleimaifrumoasedinlume, și iar mulțumiți, cu capul spre răsărit, dimineața, la amiază și seara. Cine nu mulțumește va fi aspru pedepsit.
Scriitura e densă, aproape îngrămădită. Frazele sunt foarte lungi, cotite, sărace-n semne de punctuație. Alteori îs propoziții scurte, tot multe și grămadă. De aceea îmi fu aproape imposibil să citesc primele 100 de pagini altfel decât poticnit. Lectură grea despre viață mizerabilă și vremi ticăloase, ce combinație! Pic de culoare nu-i, îs lipsuri cu caru', neemoția e sfâșietoare, toate rândurile-s apăsătoare. N-aș zice că năucitoare îi doar lipsa luminiței de la capătul tunelului, a speranței, ci mai degrabă că de pui lupa pe profunzimi, ele-s încă aproape neschimbate. Or trecut 10 ani, apoi 20, iaca peste 30 și-s toate ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nu fură lecții de învățat și istorii de nerepetat. Asta sufocă întreaga lectură mai mult decât sutele și miile de cuvinte îngrămădite negru pe foi îngălbenite, făr de spații de respirat și pauze de admirat frumuseți. Dar există și frumusețe și-i prețioasă-n aste condiții de bube, mucegaiuri și noroi. Poezie pură chiar. Căci cum altfel să fi receptat savuroasele povești pe care Cristina le inventează pentru fiul ei Ștefan? Pentru mine, unele dintre cele mai frumoase pagini ale romanului. Și cele mai dureroase.
Ș-apoi când un ochi plânge, ălalaltu' mai și râde. Și-i atât de mult haz în unele dintre episoadele, de le-ai zice că-s nebune și inventate, de n-ai ști că-s oglindiri reale ale lui ce fu.
La capătul străzii iese din nou pe bulevard, undeva pe lângă Arcul de Triumf, găsește o stație de troleibuz, cu greu face rost de un bilet de la un călător, casa din stație e închisă, casierița a atârnat o hârtie ― vin imediat. Oamenii o privesc mirați, cine-și mai ia azi bilet? Ori ai abonament, ori, dacă te prinde, dai zece lei la controlor și gata, dar ea are un leu cincizeci pregătiți în pumn și insistă, până la urmă găsește unul care-i ia banii, îi dă un bilet și zice ― e compostat, dar nu de tot, mai merge o dată, sufli peste el și nu se mai văd găurelele alea. Ea se simte cam penibil, voia un bilet bun, ăla zice că nu ești de pe aici. Nu, sunt din Ardeal, răspunde ea, aha, mai zice ăla, și cum e pe-acolo? Bine ― cum adică bine, adică se găsesc de toate? Ea se gândește puțin, să spună da, ar minți și ei nu-i place să mintă, să spună nu e riscant, nu-l cunoaște, prea e băgăcios. Apare un troleu și o scoate din dilemă, ăla o-mpinge și se-nghesuie-n mașina deja plină, ea n-are încotro, din spate o presează ceilalți călători ― și urcă. N-are de ce să se țină, se clatină periculos, e sufocată între doi bărbați în pufoaice și o femeie cu plase grele, de rafie, s-a schimbat traseul, strigă un tânăr din spate, unde merge, întreabă voci agitate, nimeni nu știe. Nu vede nimic pe geamurile negre de noroi, nici prin ușile larg deschise, pe scări s-au agățat niște tineri veseli, bă, țară de pliznăi, urlă unul, lumea hăhăie, știu toți bancul ăla cu iubitulconducător care a-mpușcat la o vânătoare cu delegați străini doi pliznăi, adică niște animale ciudate care nu ziceau decât please, no! please, no! Ea nu prea înțelege gluma asta, nu râde. Ăla care i-a dat biletul începe să zică bancul cu untul, un tip cu șapcă de schi îl întrerupe, pe ăla cu scrumiera îl știi, altul se bagă, ba să te-ntreb eu ceva: de ce se fac magazinele la cinci kilometri distanță ― ca să nu se încurce cozile, da’ timbrele cu iubitulconducător de ce nu se lipesc? Pe asta o știe și fecioru-meu la grădiniță, păi fiindcă toți scuipă pe partea cealaltă. Troleibuzul e înclinat periculos pe dreapta, cei câțiva privilegiați care-au prins scaune stau cuminți, se apără de gențile și plasele care-i presează peste fețe, unul ține în brațe două fetițe cu fețișoarele mânjite, mama lor e mai departe, lipită de geam, cu o sacoșă mare în brațe…
Știa că n‑o să fie ușor, dar nu și‑a imaginat că va fi atât de greu de suportat: valul de compătimire, drăgălășenia celor din jur, sunt toți alături de ea – la început îi cade bine, are prieteni, grup de sprijin. L‑au pus la zid, îl înjură cum le vine la gură, îl bălăcăresc, o informează zilnic despre mișcările lui: l‑am văzut aseară, mergea din șanț în şanț de beat ce era, un detracat, un jeg de om ; știai că s‑a mutat la ea, ce fel de părinți sunt ăia? normal, mă‑sa e unguroaică, ce vrei, astea‑s curve încă din fașă, zice Irina. Eu nu știu cum reziști, îi curg lacrimile lui Vasi, dacă al meu făcea asta era vai de curu’ lui, da’ tu? nu verși o lacrimă. Eu, în locul tău, îi dădeam o mamă de bătaie s‑o țină minte! cu făcălețul! Și ei îi smulgeam buclele alea fandosite, o târam prin tot orașul, o umpleam de vânătăi, să‑i treacă pofta să mai strice casele oamenilor. Știai că o așteaptă în fiecare zi de la școală, se ling acolo, îi văd toți profesorii – și colegii –, ar trebui să te duci la director, s‑o dea afară, să nu mai ajungă la bacalaureat, vorbesc eu, dacă vrei, se oferă și Raluca, mărinimoasă. Lui Vali i‑a trecut supărarea – l‑am dat imediat afară din trupă, o asigură, deja a doua zi i‑am făcut vânt, nici măcar nu se pricepea, mi‑a zis Dan, că doar și el e inginer, încurca toate cablurile, punea aiurea sculele, mă băga numa’ în microfonie, era să‑i ardă clapa lui Huni. De ce nu‑l dai la miliție, ar putea intra la închisoare pentru corupere de minore, acolo‑i locul lui, am auzit că are probleme și la lucru. L ‑ai adus pentru tine și uite cum ți l‑a suflat prima fâță, ție chiar nu‑ți pasă? Eu nu m‑aș lăsa, îl completează Irina, de ce să scape așa ușor, fă‑l să plătească. Și întrebările lor, iscoditoare: l‑ai mai văzut, ai mai vorbit cu el, nu‑i pare rău, da’ tu nu regreți deloc, l‑ai primi înapoi dacă și‑ar cere iertare, las’ că vezi tu cum se‑ntoarce, nici un an nu‑i dau, o să‑ți lingă mâinile ca un câine de pripas, cu coada între picioare.
Oare ce-or înțelege cei care știu din cartea de istorie că Ceaușescu o făcut ș-o dres, când vor întâlni adevărul Alinei Nelega? Oamenii, mărunții, s-or dedicat frământării și dospirii Răului. Și câte povești or fi încă pitite și câte or fi dispărut în moarte deja cu personajele lor? Din fericire, aceasta a Cristinei, așa cum și-o dorit, pân la urmă o ajuns la liman și slavă Cerului din ăst punct este deplin nemuritoare.
Despre steluțe
Prin octombrie, noiembrie am avut o-ncercare de a mai lichida dintre cărțile mult amânate. M-am înfipt direct în ca și cum nimic... După vreo 50 de pagini, și tot atâtea înainte de capătul cărții, mi-am amintit de amiaza din patul aspru al bunicii, de camera răcoroasă de la final de iulie, de pisoiașul care se-ncăpățâna să mănânce pufuleți deși aceștia i se lipeau de cerul gurii și el se chinuia din exteriorul fălcilor, cu lăbuțele, să-i dezlipească. Mi-am verificat în carnețel, pe 29 iulie îmi notasem că-i gata romanul Alinei Nelega și să nu uit să-l cuprind în proiectul special al lui decembrie, 31 de povești pentru 31 de zile.
Am făcut mărturisirea aceasta lungă, pentru că-i reprezentativă pentru cum am receptat eu scriitura lui ca și cum nimic... La tot pasul ceva îmi amintea de propria viață comunistă, parcă reciteam despre o lume pe care, n-am habar cum doar copil fiind, o știam prea bine.
Dintre toate direcțiile pe care o apucă Zambetania, cărți-rețete-povești, cel mai mult iubesc să scriu despre cărți. Am mai spus asta. Aștept nerăbdătoare să termin un text despre o carte, ca și când nu-i scris de mine și n-am habar ce conține. Ceea ce este foarte adevărat. Am terminat de citit ca și cum nimic... cu trei steluțe. Da, e faină, dar prea fu chinu' naibi să-i dau de capăt! Putea s-o mai lipsească de multe dintre pagini. După ce am recitit, după 3 luni, cele 50 de pagini urcasem la patru. Poate că te fugăresc cuvintele febrile și nu-ți dau răgaz de leneveală pe poveste, dar ce scriitură! Acum, când închei experiența mea cu volumul, mi se pare atât de nedrept să-l penalizez. Dacă nici asta nu-i o carte de cinci steluțe, d-apăi, care-i?!
- ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat - Alina Nelega, editura Polirom, 2021, 442 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu