Am ajuns la ultima carte a lui 2021 restantă. Am citit Învățare în octombrie, fu atunci cartea lunii. Mi-am dorit s-o cuprind în parada specială a lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile. N-am izbutit, dar o fac astăzi înaintea defilării cu Top 10 cărți. După 3 luni de la lectură mi s-au mai nivelat emoțiile chiar de am avut-o-n gând în toate zilele scurse de atunci.
De ce astă carte
Aveam Învățare de mai multă vreme pe lista de dorințe în urma recomandărilor de mi le scoseseră-n cale vizitele la oameni virtuali iubitori de carte. Mare-mi fu surpriza când într-unul dintre teancurile primite de la prietena mea Crisa am regăsit titlul acesta. Am fost uimită pentru că noi receptăm aceeași carte, după cum este și firesc, în mod foarte diferit. Or să regăsesc și pe lista ei un titlu, pe care l-am îndrăgit doar aflând experiența altor cititori la contactul cu el, fu mirare. M-am netezit repede când mi-o zis că nu i-o plăcut, că nu prea crede ce-i pe acolo.
Despre neînvățare
Un tată întruchiparea radicalismului religios. O mamă supusă. Șapte prunci trăind izolați. Un munte. Ce se poate petrece atât de atroce într-un cadru feeric din Idaho între două mâini de oameni legați de același sânge? Vom afla de la Tara Westover, mezina familiei.
Pe TLC uneori nimeresc emisiunea unei familii mormone. Îs mai multe, dar asta de-o numesc azi e cea mai habotnică dintre toate. La un moment dat, căci eu oricum urmăresc doar momentul de pân la prima pauză de reclamă, vine la ferma unde trăiește numeroasa familie o persoană de la un ONG, or ce-o fi fost, să le vorbească tinerelor despre protecția sexuală și să le exemplifice cum se folosește prezervativul. În jurul unei mese stau vreo șase fete, între 15 și 20 de ani, fiecare dintre ele cu uniforma și cipilica reprezentativă religiei. Pe masă sunt un coș cu banane și o cutie cu prezervative. Tinerele chicotesc rușinate atunci când plasticul îmbracă fructul. Cadrul se schimbă și iubitul uneia dintre fete răspunde la întrebările ăluia de-l chestionează pentru documentare că au activitate sexuală și că-i place la iubita lui că deși are mirosul specific de nespălare, pe care îl are toată secta ei, are și toți dinții în gură. Ceea ce el nu poate spune despre nicio altă fată de la fermă. Imaginile se întorc la masa cu lecții și iubita flăcăului de zisei acum de el este întrebată cum se protejează de boli și sarcină. Mărturisește că nu știe cum să se apere de boli, dar că după actul sexual sare de 3 ori, și exemplifică pe loc, cât de sus poate și asta sigur este suficient. Am făcut paranteza aceasta atât de lungă pentru că atunci când am citit că familia din autobiografia Tarei este mormonă, mi-am amintit episodul cu împiedicarea spermatozoizilor prin sărituri în înălțime de la sol. Tatăl Tarei își pregătește continuu familia pentru sfârșitul lumii. Cu totul întâmplător gândul mi-o fugit la ăi câțiva criminali în serie care aveau buncăre, din care așteptau Ziua de Apoi, a doua venire a lui Isus, Zilele Pustiirii în timp ce abuzau femei răpite.
Pentru că mi-am trăit începuturile într-o familie ultra religioasă pot spune că deloc nu contează forma credinței, adică ăia îs mormoni, ai mei pocăiți, ăilalții musulmani, îs extremiști și unii și ceilalți. Îi unesc necredințele în medici, școală și asta nu în epoca medievală, ci amuș în contemporaneitate. Tara e n[scut[ ]n 1986. Statul e opera Satanei și tot ce oferă el e dușmanul lor suprem. Pruncii nu au certificate de naștere, deci nu există. Toate accidentele grave care se petrec în depozitul de fier vechi al tatălui, unde sunt exploatați făr de milă, sunt tămăduite acasă, din farmacia naturistă a mamei.
La câteva zile după accident mi-a înțepenit gâtul. Paralizia s-a răspândit în jos, când nu am mai putut să mă aplec sau să întorc capul au apărut și durerile. Aveam o migrenă constantă și cruntă și nu puteam să stau în picioare fără să mă țin de ceva. Mama a sunat o specialistă în energii pe nume Rosie. Stăteam întinsă pe pat de două săptămâni când a apărut în prag, în valuri și strâmbă, ca și cum aș fi văzut-o prin apă. Avea o voce ascuțită și veselă. Vocea mi-a spus să îmi închipui că sunt întreagă și sănătoasă, protejată de o bulă albă. Îmi închipuiam bila în fiecare dimineață și noapte, dar gâtul rămânea imobil. Cu greu, după o lună, m-am obișnuit cu durerile de cap. Am învățat să stau în picioare, apoi să merg.
Acesta este mediul în care Tara trăiește până la 16 ani, când pleacă pentru prima dată de acas[ la școală. Că reușește apoi să studieze la Harvard și să fie doctorand la Cambridge, nu m-o surprins. Adică este vorba doar despre performanța ei, nu-i ca și când ăsta-i secretul succesului. Ia stai mătăluță în ignorare ani lumină și apoi când te-or lua poftele de cunoaștere ai să rupi. Pe naiba! E un caz. Al ei. Și noi ăștilalții, care n-avem niciun merit că ne-am născut într-un loc cu școala la-ndemână, ne mai văicărim. Of!
Scopul întregii mele munci, al tuturor anilor de studiu fusese să obțin pentru mine acest privilegiu: să văd și să trăiesc mai multe adevăruri decât cele primite de la tatăl meu și să mă folosesc de aceste adevăruri pentru a-mi construi propria gândire. Dacă cedam acum, nu pierdeam doar o dispută. Pierdeam stăpânirea asupra propriei mele minți. Acesta era prețul pe care mi se cerea să îl plătesc, acum înțelegeam. Ce voia să scoată tatăl meu din mine nu era un demon: eram eu.
Ceea ce pe mine însă m-o năucit îs încercările Tarei de a aduna adevărul făr de a pierde iubirea părinților. Când nu mai are de ales, merge către înstrăinarea de familie și acolo-s cele mai dureroase pagini. Nu cele în care era abuzată de un frate dement, exploatată de tată ca un sclav făr de drepturi de pe plantație, nici măcar teribilele accidente cărora le-a supraviețuit mai miraculos decât cariera profesională de după pustiul de ani lipsiți de carte. M-au sfâșiat paginile în care adevărul ei este infirmat de familie și rude și nu-i rămâne decât să-și piardă mințile. Firesc urmează o depresie gravă, ce pare imposibil de depășit pentru continuarea studiilor.
Și mi-o mai atras atenția o informație, care-mi întărește credința că nu tot ce-i stricat în pruncie mai poate fi reparat în viața asta. Doi dintre frații Tarei urmează aceeași cale, a revoltei și a educației. De fapt, Tara urmează drumul lor. Toți trei doctoranzi. Și acum informația despre care ziceam: cei doi frați nu-și vor înscrie pruncii la școală, nu-i vor vaccina și au aceleași rezerve pentru doctori pe care le știu de acasă, asta după ani de școlire dară. La asta mă raportam când mărturiseam că pentru mine performanțele Tarei sunt doar ale ei, pentru că au lăsat neschimbată realitatea șocantă de pân acolo și de apoi.
Știu că la mulți cititori o ajuns ca o poveste neverosimilă. În mine o fost ca o bombă activată lângă sertarul primilor ani de viață. Mi-am amintit că ne spălam doar sâmbăta, ca și familia Westover, și-n toate duminicile eram la biserică de dimineața până seara. Mi-o răsărit atunci din cuvintele Tarei o întâmplare demult uitată. Prin clasa a IV-a o apărut o colegă nouă. Pentru că locuia la o scară distanță și mergeam și ne-ntorceam împreună ne-am împrietenit. Prima dată când am văzut-o că-și spală părul duminica, îl avea foarte lung și des, m-am dus acasă și m-am rugat ore bune să nu chelească drept pedeapsă c-o încălcat porunca zilei a șaptea de odihnă. Și acum, la 43 de ani, când spăl, calc, cos duminica mi se strânge inima de-o teamă ce n-o pot înfrânge. De-ar ști mama de păcatele astea, m-ar trece pe toate pomelnicele de la vii. De-ar mai trăi bunicu m-ar stropi cu agheazmă și când n-aș reveni în lumină mi-ar închide definitiv porțile. Dracii din televizor pe care-i propovăduia tatăl Tarei, imoralitatea fustelor scurte și atât de alte multe bazaconii mi-au ghidat și mie copilăria. De nici nu mai știu amuș ce-i fantomă și ce-i simț real. Când ajunge la școală, Tara nu știe ce-i Holocaustul. În facultate, prin anul III cred, am aflat împreună cu soră-mea de la colega ei de cameră, studentă la Istorie, că Zelea Codreanu nu-i demn de icoana și altarul pe care i le-a dedicat bunicu în camera bună. Ochii mari ai soră-mii, ea-i are de chinezoaică, plini de lacrimi, întrebându-mă cu disperare: Tu crezi că nu-i nimic adevărat din ce știm noi?! mi-i amintesc ca și când n-au trecut 20 de ani peste ei.
... stăteam într-o sală de curs la universitate și ascultam cum un profesor de psihologie descria ceva numit tulburare bipolară. Până atunci nu auzisem niciodată de boli mintale. Știam că oamenii pot să înnebunească – să-și pună pisici moarte în cap sau să se îndrăgostească de un nap – dar ideea ca cineva să fie funcțional, lucid, convingător și în același timp să nu fie în regulă nu îmi trecuse prin cap. Era ironic că, dacă tata era bipolar, aceeași paranoia care era un simptom al bolii avea să împiedice să fie diagnosticată sau tratată.
Când autoarea memoriilor vorbește despre vindecarea parțială pe care i-a adus-o cunoașterea, mi-aș fi dorit să pună mai multe accente pe transformarea fetei în femeie. Cam înțeleg de ce nu a făcut-o. Dar ce interesant ar fi fost de aflat ce devine o fetiță care în primii ani nu aude decât târfă, lucrarea Diavolului de la oamenii pe care-i iubește și care contează pentru ea. Ce fel de parteneră este la maturitate copila care a avut ca model matern o femeie slugă? Un om care ani de zile nu și-a cunoscut trupul, modificările, legile naturii femeiești.
De final vreau să mai fac o ultimă alăturare. La sfârșitul volumului de memorii Tara subliniază că amintirile unuia dintre frați nu coincid cu ale ei. Cred că aveam 8 ani, soră-mea aproape 7. Între masă și chiuvetă era un scaun cu spătar. Pe el stătea sor-mea. Tata a lovit-o atât de tare peste față încât capul i s-a lipit de faianța albă de pe perete. Acolo a apărut o crăpătură.
- Mai știi când ai spart faianța cu capul? am întrebat-o pe soră-mea pe la 30 de ani.
- Nu!
- Atunci când te-a pălmuit tata de te-o lipit de peretele din bucătărie.
- Nu știu asta. Eu îmi amintesc că m-a lovit de mi-a spart capul. Nu-mi amintesc nicio faianță crăpată.
Poate că adevărul îl deține tata. Sigur este ceva de genul: nici nu mai știu pe care v-am bătut atunci, dar sigur ați meritat-o!
Este normal. Participanții la traumă nu o receptează în același mod decât de foarte puține ori. Când am povestit cândva cu soră-mea fiecare ce-și mai amintea și nimic să coincidă ne-am întrebat de nu cumva explicația este c-am trăit în familii separate și că habar n-avem.
Despre steluțe
De s-ar inventa un instrument care să-mi citească așteptările privind o carte și apoi în urma scanării să-mi scoată o listă de compatibilități, mi-ar plăcea ca printre primele titluri să fie Învățare. Experiența pe care mi-a oferit-o lectura spovedaniei Tarei Westover a înglobat toate criteriile mele privind o carte de 5 steluțe pline. Căci oricât m-ar fascina lumea fantastică a lui Murakami or capacitatea lui Stephen King de a crea poveste în poveste, singurele scriituri care mă răvășesc până-n plăsele sunt cele în care-mi regăsesc propriile simțăminte. De cele mai multe ori procesul scurmării trecutului neînchis, dar acoperit cu multe straturi de nepăsare pentru vindecare, este dureros. Dar pe cât de copleșitoare este reacția trupului la cuvinte, pe atât de frumoasă și de intensă este călătoria.
- Învățare - Tara Westover, editura Publica, 2019, 451 pagini.
__________________________________
Cărți citite despre care am povestit în 2022:
- Bunicul și o lacrimă de fată - Petre Sălcudeanu ****
- Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu ****
- Dansul furiei - Harriet Lerner ****
- Un biet bunic și o biată cinste - Petre Sălcudeanu ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu