C., am cam întârziat. Și nu doar pentru că am stat în pat, pe YouTube, pân la 10.
Scriu în capul meu continuu de pe 9 decembrie. Știu și ora. 01.45. Orice aș face, fie că alint o coadă de pisoi or moțez o bomboană, îmi dictez nonstop: să scriu ș-un banc, despre apus și altoire, capre și tata socru, de moștenire și tradiții halucinante, despre medium și singurul mare regret, de ticăloșia de la Pompe Funebre. Va fi publicat pe 25 decembrie textul, vor fi 12 zile în care mă va bântui ca niciun altul scris până acum. Voi reciti, modifica, jeli la nesfârșit kilometri de cuvinte negru pe alb.
Or trecut doi ani peste fila aceasta de jurnal. Încă mi-i rană deschisă. Un om drag bun o murit mult prea repede. Însă viața chiar merge mai departe, golul se umple cu alte povești frumoase. Totodată nimic nu preschimbă furia și credința născută atunci că e un căcat să mori și unul și mai mare să mai trăiești apoi.
Pe capacul sicriului scrie 57 de ani. Îmi amintesc cât de mult i-o plăcut tortul pe care i l-am dăruit la 55. L-o tot pomenit și niciun altul n-o mai atins culmile succesului ăluia.
Ieri am fost la cimitir. Între timp, o apărut un gard înalt din beton, nu-l mai putem saluta din mașină, în toate drumurile spre Kaufland. Am râs cu B. când am văzut plăcuța pe care scria Sectorul 1. D-aia s-o grăbit el să moară, ca să prindă loc în față. Mormântul curat, multe lumânări arse, flori, ce bine că-i mai fac și alți oameni vizite! O plouat mărunt în toate zilele, e noroi. Nu seamănă cu ce fu în urmă cu doi ani, dar acolo mi-s toate gândurile.
În cele trei zile anterioare, o plouat întruna, da-n ultima dimineață o nins pentru întâia dată-n astă iarnă. Cimitirul e mic. Pentru cei care știu locul de când nu erau cruci, pare mare. Într-o perioadă cam scurtă or apărut vreo 300 de cruci. Pentru mine însă e mic. De la groapa lui, se vede drumul noroios pe care trec mașinile mortuare. Pe urmele lor nu era zăpadă, da-n rest se așternuse strat fin. Am ridicat doar puțin privirea deasupra crucilor. Am văzut brazi, mulți brazi sub zăpadă. Parcă eram la poalele munților ălora de i-am zis lui B. să-mi împrăștie cenușa, de-o avea bani de ea. Tinere, strașnic loc de poveste pentru veșnicie ți-ai ales!
Azi dimineață am făcut clătite. 13. Păi, rețeta era pentru 14. E de la Mazi și o folosesc de ani de zile. O dată pe an, dar orișicât. Îi zice 123 și ajunge pentru fix șapte clătite. Am pornit cu dublă măsură, să fie acolo. 1 (100 grame de făină), 2 (două ouă), 3 (300 grame de lapte). În timp ce le strângeam teanc, m-am întrebat de-aș fi ajuns la el cu ele. Adică, de-ar fi trăit. Probabil ne-am fi văzut de Moș Nicolae și n-aș mai fi trecut și astăzi.
Se golesc castroanele de ciorbă. Ce idee grozavă în partea asta de țară să mă lase pe mine să-mi umplu farfuria și să nu-mi facă porția după standardele restaurantului. Vine rândul doi de castroane pline. E cea mai bună ciorbă de pește pe care am mâncat-o în viața mea. Și-mi place mâncarea de la praznice. Și nici nu-mi place ciorba de pește. Vin platourile cu sărmăluțe. Ciuperci și stafide, n-aș fi crezut în vecii vecilor că fac pereche între ele, dară și cu frunza de varză. Se golesc, se reumplu. La felul trei farfuriile lungi abundă-n pește la cuptor și mămăliguță cremoasă și usturoi delicios. Se golesc, apar altele pline. Or mai fost și patru feluri de prăjituri făr de carne-brânză-ouă, dar de alea chiar n-or mai încăput, deși mulți dintre noi veneam după o săptămână cu somn și mâncare împuținate.
Eram la Sâmbăta, vara asta. Cazarea, altădată faină, fu dezamăgitoare. Țânțari, gălăgie, căldură mare noaptea. Nici nu eram complet trează, dar nici nu visam. Stăteam la povești în casa lui închiriată pe mal. Era vesel, pontos, minunat. Ne pregătim să plecăm. Se ridică și el, dar nu se mișcă. Mă duc să mă odihnesc, acum că totul este bine. Sunt foarte obosit. Și-ncepe a râde cu ochii și sufletul, cum o făcea adesea. Mă trezesc de-a binelea, fericită. Îi povestesc lui B. visul. Echipat de traseu, cu spatele, nu poate ascunde emoția puternică. Ne e atât de dor de el! Până nu uit frumusețe de vis, îl trimis SMS mai departe-n lume. Mă gândesc că Lady L. are decizii importante de luat și poate că-i va fi de folos să știe că și pentru el acum totul se liniștește. Astăzi am fi împlinit 40 de ani de căsnicie, frumos dar visul tău!
Oamenii, în ritmul lopeților ce acoperă sicriul cu pământ argilos, aruncă lumânări. Frumos! Drapelul n-o fost îngropat, ci împăturit și păstrat atent de cel mai bun prieten. Salvele de armă au fost trase. Comanda o fost dată de o tânără micuță, cu voce uriașă. Ce i-ar mai fi plăcut lui C. imaginea asta cu 11 uniforme militare ș-o coadă de păr lung, negru. E o liniște deplină. Cerul e senin. Limpezirea văzduhului de nori cenușii și întuneric s-o pornit fix când o-nceput slujba. Un soare mare, portocaliu-sângeriu coboară peste brazii din zare. Trage și Dumnezeu ultima salvă, pare-se.
R. împlinește acum patru ani. Avea mai puțin de doi, dar nu se mai oprește din povestit despre nașu'. Eu am o singură amintire cu ei doi. Mintea mea o rulează în buclă. Bebelușul intră cu mama sa în camera mare. Ca-ntotdeauna gașca este numeroasă. Se duce țintă la C. și râde-n hohote. Mă tem că se va îneca de la atâta râs. C. îl gâdilă, îl învârte, îl aruncă și-l prinde. Ca o păpușă pe baterii, pruncul știe un singur cântec, al hohotelor îngerești. Nepoțica a împlinit cinci ani. Avea mai puțin cu doi, când era bucurie mare pentru bunicul ei. Îl știe, îl pomenește, îl plânge. Cei trei băieți aflați în familie socială și-au schimbat viețile. Localitatea e alta, casa nu mai e cea veche, bărbatul cu care stau la masă în toate zilele e nou. Dar ei pot povesti ore-n șir despre cum se joacă cu tati C., cum le aduce cadouri și cum nu-i mai ceartă. Dacă nici astea nu-s semne ale nemuririi, C., nu mai știu care pot fi.
La serbările de iarnă ale copiilor de la grădiniță ar fi fost din nou Moș Crăciun. De astă oară doi dintre ei ar fi fost ai săi. Cei din plasament, dar ai săi. Doar de aia îi ziceau tată, nu?! Și probabil, ca și proprii prunci în urmă cu trei decenii și aceștia ar fi ajuns acasă entuziasmați și i-ar fi povestit câte-n lună și în stele despre Moșul de la serbare. Poate că unul dintre ei, ca și la întâile Crăciunuri, i-ar fi comunicat încântat nevoie mare: Moșul avea ghete ca ale tale. Posibil că le-ar fi răspuns: Păi de la Moșu le-am furat! Ce, credeați că din altă parte?! Și ei ar râde în hohote, și-ar transmite de la unul la altul vorbele că poate n-or ajuns la toți, apoi ar merge și la cel mare, căci el la școală o avut un alt Moș, dar n-are nimic de povestit. Nu pentru că Moșul n-ar fi de poveste ci pentru că cel mai mare dintre ei chiar e mare. O-mplinit opt ani încă din toamnă și o-nțeles că tatăl lui e de acum în Ceruri.
Încă nu știu a scrie despre darul trimis nouă tuturor, dar mai ales ei. Poate, așa cum crede toată lumea, și ușor, ușor tre să pricep și eu, ai un frate geamăn de altă mamă și alt tată.
Sărbători tihnite, prietene! Mai vin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu