Zambetania: VÂNDUȚI ÎNTR-O ZI DE LUNI

Când am intrat, după o lună, să șterg praful prin blogul abandonat, am găsit la intrare darul unui cititor făr de nume: Scrii foarte bine. Apucă-te de scris! Ai talent.

Frumusețea interacțiunii nu mi-o anulat necheful pentru publicare, însă m-o obligat nițeluș să las un semn. Cum cele mai ușoare mi-s dintre sarcini textele despre cărți, am verificat lista titlurilor ce-și așteaptă defilarea. Or fi vreo 30 deja adunate. Am ales unul nici prea-prea, nici foarte-foarte ca să nu adaug alte bețe-n roate energiei zambetane, ce-mi lipsește cu desăvârșire anul acesta.

De ce astă carte

La finele lui mai am bibilit trei torturi. Cum nu-mi atinsese urechile în lună nicio poveste din abonamentul de-l plătesc, am decis să schimb situația dezastruoasă și s-o salvez în ceasul 25. Fui atât de inspirată încât am terminat împreună cu cele trei torturi aproape trei cărți. Cum de-am lucrat câte 12 ore la fiecare tort, voi povesti într-o altă rubrică, cea dedicată rețetelor.

În câteva secunde am ales din biblioteca audio Vânduți într-o zi de luni pentru că mi-o atras atenția titlul. Întotdeauna mă decid foarte repede la cărțile noi. În câteva clipe mă ispitește o copertă or un titlu. Regula nu este însă aceasta. Adesea merg pe recomandări or pe titluri ale cărților tipărite ce le am deja începute pe noptieră.

Pe parcursul lecturii am descoperit că fu vorba despre un eveniment nu complet necunoscut. Îi aflasem esența, nu cu multă vreme-n urmă, dintr-un articol despre întâmplarea adevărată, cea care o născut romanul.

*** Tonuri cenușii pe fundal roz-bombon

Autoarea mărturisește, într-o notă de la finalul romanului, ce-i fu inspirație: o fotografie dintr-un ziar a anunțului unei mame că-și vinde patru copii, toți! Era 1948, pe undeva printr-un sătuc din Indiana. Iară ziarul se numește The Vidette-Messenger of Valparaiso și vedeta este ediția din 5 august 1948.

În 2013 a apărut o continuare, într-o altă publicație, a poveștii celor patru, conform căreia povestirea inițială pornea de la o fotografie trucată. Falsul consta în faptul că deși anunțul scris pe o bucată de scândură era real, mama și pruncii din poză erau actori amatori. Am folosit eu cuvintele astea bombastice, actori amatori, pentru niște oameni luați de pe stradă și contra-cost pozați lângă un placaj c-un text pe el. Și dacă tot m-o luminat Google care-i poza, am și cocoțat-o.

Cum de s-o ajuns de la o fotografie aparent trucată la o poveste sfâșietoare, n-am habar! Informațiile că femeia din poză a vândut nu doar cei patru prunci ai scărilor, aveau între 2 și 6 ani atunci, ci și pe cel de al cincilea de sub rochie, par confirmate cu nume și prenume de supraviețuitori în carne și oase. Nevasta însărcinată în august 1948 va da spre adopție doi ani mai târziu și pruncul în poză nenăscut. Pentru că întotdeauna viața bate filmul, copilul va crește câteva străzi mai departe de părinții naturali. Că au fost vânduți pe doi dolari, că banii apoi or fost jucați la Bingo or că disperarea ar fi fost cauzată de ordinul de evacuare, cam pricep cum de nu s-or mai putut 100% confirma 65 de ani mai târziu.

Mărturisirile protagoniștilor, care mai trăiau în 2013, sunt teribile. Un băiat și o fată or fost vânduți împreună și legați de multe ori cu lanțuri, abuzați, sclavi pe plantație este de această dată chiar imaginea fidelă adevărului. Băiețelul adoptat pare să fi ajuns într-o familie iubitoare. Despre destinul celorlalți doi puști, despre reuniunea supraviețuitorilor cu mama naturală șase, șapte decenii mai târziu rămâne să descoperiți. Pentru mine fu mult mai interesant decât romanul ce-o sărit milionul la vânzări.

Kristina McMorris își încheie mărturisirea cu dorința de a le oferi, prin cartea sa, micuților din fotografia trucată o rezolvare plină de iubire și compasiune. O misiunea imposibilă, de e să mă-ntrebe pe mine cineva despre asta. Trecutul nu poate fi schimbat e mai neîndoios decât apa e udă sau uneori iarba e verde.

Ellis Reed este un tânăr ziarist. Lucră de vreo 5 ani la un ziar și tânjește să avanseze la secțiuni mai serioase de la cele ușurele. Pe lângă fotografiile pe care le are în fișa postului, adună într-un dosar personal imagini emoționante pentru pasiunile sale. Suntem în timpul Marii Crize Economice, anul este 1931. Șomajul și sărăcia ating cote înalte pe fondul falimentelor bancare, prăbușirii prețurilor acțiunilor, secetei.

În colecția fotografiilor personale developate pe banii ziarului ajunge imaginea a doi copii ș-a unei scânduri c-un anunț scrijelit: De vânzare. Ce se-ntâmplă de Ellis este nevoit nu doar să refacă fotografia, în lipsa personajelor inițiale, cu unele de împrumut, cum de o imagine care nu a avut niciodată scopul de a fi publicată ajunge să-i garanteze promovarea mult visată?

Cam acesta este cadrul pe care Kristina McMorris îl alege pentru a spune o poveste inventată. Putea lipsi o legătură de iubire puternică? Eu zic că da, chiar da. Ghinion pentru mine, nu doar că-i prezentă, dar cam umbrește restul firelor narative, care nu-s chiar puține. Mi s-o cășunat rău pe direcția aceasta a romanului și nu prea mai poci încerca să mimez vreo obiectivitate.

Adevărul este însă că scriitura e bună, foarte bună. Redacția ziarului, viața jurnalistului fotograf, a secretarei cu veleități beletristice, familiile celor doi protagoniști, un al doilea bărbat, că de fu o poveste de dragoste nu era să lipsească taman triunghiul amoros, pruncii vânduți, mama vânzătoare și familia cumpărătoare, toate sunt foarte bine conturate de multe informații și detalii. La finalul cărții simți că ai vizionat un film și pentru mine aceasta este una dintre cele mai puternice calități scriitoricești.

De-ar fi să aleg și un alt merit al cărții, unul singur, acesta ar fi modul în care luminează adevărul pe multiplele sale fațete. Nu e doar alb, nu e doar negru, ci în funcție de poziția pe care te afli în raport cu el, nuanțele se schimbă. Judeci primul strat, cel de la suprafață, foarte vizibil, dar nu musai cel real. Te apropii, atingi al doilea nivel, se mai luminează olecuță faptele. Și tot așa, cu fiecare nouă pagină, se dezvăluie destine, se rostogolesc situații și se sucesc adevăruri. Ușor de dedus răsturnările și sfârșiturile, de e să mă-ntrebați.

S-o lungit cam mult demonstrațiile pentru un final care, ziceam pentru mine cel puțin, fu totalmente previzibil de pe la începuturi.

În esență, asta-i știrea: o fotografie, un fotograf, doi omuleți, o vânzare. De aci căile poveștilor sunt infinite. Ca și adevărul, nici răul nu e ascuns doar în abuzuri și violență. Nici frumusețea nu defilează doar în rochii de catifea și tacâmuri de argint. Și nici neiubirea nu-i cuprinsă doar în acțiuni abominabile. Chiar de reflectorul și lupa sunt pe știrea condamnabilă, toxicitatea, lipsa de empatie, urâciunea, mucegaiul se regăsesc prin toate colțurile vieții. Trauma unui copil nu se naște doar din lipsa hranei, din abandon. Cartea abundă-n exemple. Și dacă am fost alergică la magia poveștii de dragoste, mi-au plăcut foarte mult cei doi părinți care și-au iubit și sprijinit fiica oricât de mult a greșit.

C-aș paria că-n România, 100 de ani mai târziu, aceasta este o realitate repetabilă, nici nu mai pomenesc. Mă refer la vânzarea oamenilor mari ori mici, că nu asta-i definitoriu tragediei despre care s-a inventat pe direcția lui Ce-ar fi fost dacă.

De încheiere, ca să nu mă lungesc, n-am înțeles deloc de ce autoarea o ales o rezolvare plină de iubire pentru o temă atât de sfâșietoare și lipsită de la start taman de iubire. Știu, mi-i ușor din confortul vieții mele făr de lipsuri să azvârl condamnări.

Despre steluțe

O să-ncep spovedania despre notarea romanului Vânduți într-o zi de luni direct cu justificarea penalizării steluțelor. În ultima vreme sunt insensibilă la romanele de dragoste cu finaluri fericite, mult roz-bombon și dulcegărie. Nici în tinerețe nu erau lecturile mele preferate, dar amuș nu mai le sufăr deloc. Din cauza acestei laturi a scriiturii, una poate nu atât de prezentă în volum pe cât fu în mintea mea împotrivnică, parcă nici nu i se potrivește eticheta de roman istoric pe care i-o aplicat-o editorii și autoarea.

Întotdeauna când scriu cu patimă despre o carte sfârșesc prin a mă convinge să cresc numărul steluțelor acordate inițial. De n-aș fi aflat că romanul a pornit de la a repara o întâmplare adevărată, aș fi mers spre patru steluțe. Aș fi depunctat doar stilul romanțios. M-o-nfuriat de-a dreptul însă aroganța rescrierii trecutului în tușe pentru care există mărturii că n-or existat.

Mda, opinie de cititor țâfnos. Pare să se potrivească acuș scenariul lui Stephen King: iei prizonier autorul și-l obligi să rescrie conform dorințelor tale povestirea.

Vânduți într-o zi de luni de Kristina McMorris, narator Bogdan Alexandru Costea, durata 10h48m.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Peste 380 de cărți despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai scris despre:

luni, 3 iunie 2024

VÂNDUȚI ÎNTR-O ZI DE LUNI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu