Zambetania: SECTA EGOIȘTILOR

3/12 ➽ Cartea lunii martie - Ar trebui să completez și anul, 2024, căci tare multe restanțe o adunat din 2023 proiectul acesta atât de special.

**** O dileală savuroasă și completă

Dacă nu cu multă vreme în urmă porneam orice lectură Eric-Emmanuel Schmitt cu așteptări pân la cer și dincolo de el, azi m-am cam potolit. După ce am citit spovedania lui Stephen King despre scris, unul dintre cele mai prețioase volume ale vieții mele, am început să fiu atentă la mini poveștile dintr-o carte. Nu mai contează doar ca marea poveste să mă sfărâme, să mă perpelească or să-mi lase dureri grele, ci mi-s bucurie bucățile cele mici care o alcătuiesc și care, spre uluirea mea, pot fi splendide într-o scriitură ce la capăt de drum o judec a fi mediocră.

Nu-i cazul romanului de azi. În niciuna dintre noile condiții de evaluare nu ar fi picat în groapa marilor dezamăgiri.

Am uitat cum se numește istoria inventată, parcă factuală. Adică ce-ar fi fost dacă. Când în jurul răspunsului completezi minuțios detaliile, chiar de-s doar imaginate, ele prind aripi de real spre capătul drumului.

Așadar Gaspar Languenhaert trăise de-adevăratelea: aveam nu numai dovada tangibilă a existenței lui, dar poate și pe aceea a unei conspirații menite să-i șteargă urmele. De ce îi cășunase cuiva pe poza lui? Pe cine mai bântuia încă, după atâta vreme de la moartea lui? Cine a vrut să-i șteargă urmele?

Un cercetător filosof, am zâmbit mult domnului în care l-am recunoscut pe Eric-Emmanuel Schmitt, cercetează un alt filosof, Gaspard Languenhaert. Google îi leagă numele doar de romanul Secta egoiștilor, dar eu pariez că fu-n carne și oase, nu doar în inspirația autorului Gaspar ăsta. Și mă bazez pe dovezile găsite de omul care i-o pornit în căutare și pe nimic altceva. Nu le știe nici Google pe toate, sunt sigură!

Ziceam c-am recunoscut în narator autorul. Am exagerat pentru că bineînțeles că nu-l cunosc pe Eric-Emmanuel Schmitt decât din cărțile sale. Dar pe baza diplomei sale în filosofie și a mărturiilor de la capătul unor scriituri, ce mi-ar fi plăcut să-i aflu facerea și la Secta egoiștilor, așa-l văz întru-totul. Pasionat de o informație, obsedat de aflarea întregului ciclu, căutător făr de casă și masă.

Gaspard Languenhaert este cercetat ziceam, numai că-n nicio carte nu-i apare numele. Deși familia sa bogată, care i-a permis să filosofeze, a lăsat mărturii despre doctrina acestuia că oamenii sunt o plăsmuire doar a imaginației sale de Dumnezoi. Că a găsit adepți, că împreună or format Secta egoiștilor, n-aș zice că-i de necrezut. Cum plauzibil este și parcursul adunării. Dacă fiecare membru egoist consideră că el este Creatorul și ceilalți oameni sunt doar închipuiri, fiecare dară cu lumea sa, ce unic sfârșit e plauzibil? Distrugerea, autodesființarea firește.

…când Burguignon, văzându-l pe stăpân aplecat asupra Bibliei legate în piele, îl întrebă cu ce se îndeletnicește, Gaspard îi răspunse fără să se gândească de două ori: – Îmi revăd notițele...

Ce-i cu excentricul Gaspar, filosof olandez din secolul XVIII, dar mai ales care este trăirea omului de-l cercetează, rămâne de aflat dintr-o piesă savuroasă a lui Eric-Emmanuel Schmitt. N-aș zice că-i mult mister, deși pare că asta a fost intenția, dar dramul de suspans conținut este suficient pentru a parcurge agreabil o lectură grea. Grea în sensul de temă principală filosofia. Deși meritul cărții este și că folosește o gândire pe înțelesul tuturor, un fel de manual de popularizare a unei discipline pentru mine imposibilă.

Am văzut că pentru unii cititori este un roman lipsit de elementele atât de specifice scriitorului: duioșie, umor, înțelepciune. Eu am regăsit toate acestea cu asupra de măsură. Pare că Schmitt a scris pentru bucuria sa și e imposibil ca taman asta să nu comunice povestea. Fericirea omului care se joacă cu idei năstrușnice în energia pruncului care n-a aflat de nu există, nu se poate, nu-i real, nu se cade, logică și toate limitările adulților, pe care le-am uitat acuș. De nu pornești un roman polițist, de nu aduni la dosar dovezi prin filtrul rațiunii, după cele câteva zeci de pagini rămâi cu gustul pe care doar basmele copilăriei l-or mai născut. Chiar e prea puțin?!

Există un element important aș zice pentru a recepta cu bucurie o astfel de lectură: să poți citi relaxat despre un Dumnezeu plin de îndoieli, amuzant, dezamăgit, manipulator, imperfect.

Ș-apoi omu' nu-ți dă soluții negru pe alb: rămâne să decizi tu cu inima or capu', conform propriilor disponibilități, de crezi or ba în Gaspar Dumnezoi.

Sunt multe întrebări în carte, foarte multe și oricât te-ai ține de scriitură e imposibil să nu le cauți propriile răspunsuri or să nu aderi la una dintre taberele beligerante, ceea ce e în sine tot un răspuns.

Despre steluțe

Mi-o plăcut foarte mult Secta egoiștilor datorită temei inedite și modului în care naratorul pasează și tot el trage la poartă. Conflictul determinat de răspunsuri contradictorii, el întreabă, el răspunde pe dos, fu, n-am alt cuvânt, savuros.

Sunt imperfecți, mărginiți, trecători...Prin forța lucrurilor, Dumnezeu se găsește într-o companie proastă.

Dar pentru a fi corectă pân la capăt tre să mărturisesc că romanul nu a avut concurență în luna martie. Pentru prima dată, după jumătate de an, nu am ascultat niciun format audio. Martie a adunat patru volume pe hârtie. Jurnalul lui Bendeac, volumul 2, a fost dezamăgitor. Continuarea la Neortodox, Exodul, a căpătat patru steluțe, mai multe decât debutul, dar făr de argumente pentru Cartea lunii.

Închei prin a justifica lipsa unei steluțe pentru o carte cu multe plusuri. O cam lipsit emoția. Nu cu desăvârșire, dar parcă abia fu schițată, cumva nereprezentativ pentru scriitura schmittiană.

Celelalte cărți semnate Eric-Emmanuel Schmitt și citite defilează AICI. Cică doișpe. Raftul dedicat în casă-mi arată 20, despre două știu că nu am scris încă, restul diferenței tre să-l cercetez. Mulțumesc pe astă cale Crisei, care renunțând în februarie la propria colecție, o îmbogățit-o pe a mea cu paișpe bucăți. Cândva voi reveni c-un clasament pentru opera omului ăstuia de mi-i printre preferați de zece ani și mai bine.

Secta egoiștilor de Eric-Emmanuel Schmitt, traducerea Iustina Croitoru, Humanitas Fiction, 2008, 199 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Alte volume care au defilat în proiectul Cartea lunii sunt adunate AICI.

➤ Peste 380 de cărți despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai scris despre:

luni, 22 aprilie 2024

SECTA EGOIȘTILOR

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu