▼

vineri, 24 noiembrie 2023

SE NUMEA SARAH

 

 De ce astă carte 
Sunt un cititor care iubește cărțile din hârtie. M-am lămurit cu mulți ani în urmă că formatul lor electronic nu este pentru mine. Cu ăsta audio mi-s în cercetări. 

De vreun an cochetez cu ideea cărților în lectura autorilor de le-or scris. De vocile scriitorii mei preferați zic.  Când singura dorință de-am avut-o pentru ziua cu anul 45 o devenit imposibilă, m-am sucit spre abonamentul cărților audio. Atât de bine m-am organizat pe împlinit dorințe că imediat ce săptămâna de probă, gratuită, o expirat n-or mai fost bani în cont pentru continuări. 

Dar în șase zile am ascultat trei volume și astăzi scriu despre cel cu numărul trei. Nu voi deveni fanul numărul unu al acestui format, dar mi-i de mare folos pentru a umple toate orele în care meșteream cu ochii pe crime ori cu urechile pe muzică. Bașca, mi-am lansat provocarea În fiecare zi timp pentru plimbare pe poveste cu căști. Nu-mi iese-n toate zilele. Încă. 

Nu am niciun criteriu în a-mi alege cărțile ce-s cu vorbe. Dacă pe cele din hârtie le adun pe liste și listuțe pe bază de recomandări și autori preferați, pe cele audio le iau la rând, după cum îmi ies în cale. Aplic tot Sfânta Regulă: Nicio carte nu se abandonează înainte de ultimul punct. Excepție fură deja două voci, pe care pur și simplu nu le-am putut asculta: tonurile îmi scrijeleau urechile.   

**** Cercuri, numai cercuri 
Puține cărți am citit și  anul acesta, dar dintre astea puține multe fură pe tema Holocaustului.  Despre Peter Vardy și Edith Edger am pomenit deja. Se întâmplă să scriu despre ultima întâlnire, de zilele astea, deși în teancul cititelor și nepovestitelor mai am vreo trei, patru de multă vreme în așteptare. 

În Se numea Sarah sunt iară două fire narative, ca și-n primul audio despre care am scris, Tatăl celuilalt copil. Tot o mamă și un copil, dar nu pe aceeași axă a timpului și nu rude. Franța anilor noștri cu Julia Jarmond,  ziaristă americancă în Paris, măritată cu un francez, mamă de aproape adolescentă și Franța lui 1942 cu Sara Starzysnski, o fetiță evreică de  11 ani.

Mii de copii și părinți evrei or fost adunați și trimiși în lagăre, în iulie 1942, în Franța. Tatiana de Rosnay alege momentul raziei de la Vél d`Hiv pentru romanul său.  Vélodrome d’Hiver, inima Parisului, cartier select, 16 iulie 1942, Franța sub dominație nazistă. Mame, tați, fii și fiice cu vârste cuprinse între doi și doisprezece ani au fost duși cu autobuze metropolitane spre stadionul suprapopulat, apoi spre lagărele de la Drancy, Loiret sau Beaune-la-Rolande. Tați au fost separați de familii, mame or fost smulse de lângă pruncii lor, care au rămas singuri într-un lagăr de concentrare.  Adulții or fost trimiși la Auschwitz în trenuri pentru vite, iar copiii au fost abandonați,  lăsați să moară de foame sau de boală. Puțini micuți au fost salvați de fermierii locali. Acesta este cadrul, fundalul, punctul de pornire: 13152 evrei arestați de poliția franceză, 4115 copii.  

Fetița se ținea aproape de părinții ei. Străbătură pe jos strada lor, în timp ce bărbatul în balonzaid bej le spunea să se grăbească. Oare unde se duceau? se întreba. De ce trebuiau să se grăbească atât de tare? Li se spuse să intre într-un garaj mare. Fetița recunoscu drumul - nu era departe de casa în care locuiau și de locul unde lucra tatăl ei.

În garaj, bărbați îmbrăcați în salopete albastre, pătate de ulei, erau aplecați asupra motoarelor. Îi priveau tăcuți. Nimeni nu zise nimic. Atunci, fetița văzu un grup mare de oameni, stând în garaj, cu genți și coșuri la picioare. Majoritatea erau femei și copii, observă ea. Pe unii îi cunoștea puțin. Dar nimeni nu îndrăznea să facă semn cu mâna sau să se salute. După un timp, apărură doi polițiști care începură să strige nume. Tatăl fetiței ridica mâna când auzi numele lor.

Fetița privi în jur. Văzu un băiat pe care îl cunoștea de la școală, Leon. Părea obosit și speriat. Ea îi zâmbi; ar fi vrut să-i spună că totul era în regulă, că în curând vor putea să meargă acasă. Toate astea nu aveau să dureze mult, curând o să fie trimiși înapoi. Dar Leon o privi de parcă era nebună. Ea își lăsă privirea în jos, cu obrajii în flăcări. Poate ca pricepuse totul greșit. Inima îi bătea cu putere. Poate că lucrurile nu aveau să se întâmple așa cum crezuse ea. Se simțea foarte naivă , prostuță și tânără.

Tatăl ei se aplecă spre ea. Bărbia lui țepoasă îi gâdilă urechea. Îi rosti numele. Unde era fratele ei? Ea îi arată cheia. Frățiorul ei era în siguranță...


Cum de se împletesc cele două vieți, cei doi timpi, Sarah și Julia? Juliei Jarmond i se propune de către directorul ziarului la care lucră să scrie un articol despre ceea ce s-a întâmplat la 16 iulie 1942 pe Velodromul de iarnă din Paris, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la tristul eveniment. Asta fiind situația nu-s greu de anticipat unele dintre drumurile pe care povestea le va parcurge. 

De-ar fi să aleg făr de justificări un singur personaj, acesta ar fi Michael. Michael este fratele de patru ani al Sarei. Titlul original al cărții, Cheia Sarei, pare să parieze tot pe el. De-aș avea puterea și să scot din joc un protagonist, făr de-ndoială aș renunța la Julia. Dar făr de ea se anulează povestea așa că abandonez fantezia. Poate fi și vina formatului (audio), dar e atât de lipsit de plauzibilitate rolul de-l joacă. 

Secrete, multe secrete, adulți nematurizați și copii bătrâni,  durere, multă durere, oameni de atunci și de acum, trauma continuă, trecutul ca prezent, monștrii noștri cei de toate zilele,  pe toate le adună Se numea Sarah. 


Despre steluțe
Dacă la prima carte audio despre care am scris, Tatăl celuilalt copil, mărturiseam că de la trei steluțe am urcat la patru  datorită finalului, azi e taman pe dos. În timpul lecturii am mers pe cinci steluțe. Pentru că eram foarte curioasă cum se termină, ultimele minute le-am ascultat la viteza 1.5x. Din cauza finalului am scăzut o steluță. Am credința că viața reală bate uneori ficțiunea la fundul gol, dar de astă dată fu prea gogonată povestea de sfârșit, prea trasă de păr, prea americanizată. Păcat! Atât de credibilă este Cheia lui Sarah, încât pare scrisă de un autor diferit decât cel care o așternut ultimul capitol, happy-endul.  Măcar de-și zicea corect pe nume, Povestea Juliei. Sunt atât de pornită acum încât aș rămâne împăcată la trei steluțe. Ar însemna însă să penalizez și fragmentele Sarei, ceea ce n-ar fi deloc corect. 
Personajele din acest roman sunt în întregime fictive. Dar câteva dintre evenimentele descrise sunt reale, în special cele petrecute în vara anului 1942 în Franța ocupată și mai ales marea razie de la Velodrome d’Hiver. Aceasta nu este o lucrare istorică și nici nu se pretinde a fi. Este tributul pe care îl aduc copiilor de la Vel’ d’Hiv. Copiilor care nu s-au mai întors niciodată. Și celor care au supraviețuit ca să povestească.
Ș-apoi cartea are meritul cel mare de a aduce-n discuție un masacru despre care habar n-aveam. Romanțat, dar dezgropat. Semn că deși-s multe volumele dedicate Holocastului, încă nu le-am cuprins. 
Uneori, Miss Jarmond, nu este ușor să scoți la lumină trecutul. Există surprize neplăcute. Adevărul e mai greu de suportat decât ignoranța.
Mi-o atras atenția negativ accentul impecabil (la cât mă pricep) în limba franceză al Ralucăi Moianu la un personaj născut și trăit în America. 

De mi-ar fi picat în mâini cartea asta pe hârtie, nu aș fi lăsat-o necitită. O zi, o noapte, sigur nu i-aș fi dat pauză. Deși sunt ușor de intuit câteva dintre  firele poveștii, tot este minunat adunată. Ș-apoi cine știe, altă conectare, alt verdict posibil. 

  • Se numea Sarah - Tatiana de Rosnay, narator Raluca Moianu, durata 8h24m. 

_________________________

➤ Celelalte peste 300 de volume, acuș 350,  despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA. 

➤ Indexarea titlurilor din  2022, 2023,  este AICI. 

➤ În 2023 am povestit despre:



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu