La sud de graniţă, la vest de soare

Oi, ce dor îmi fu d-un Murakami adevărat! Anul trecut nu l-am citit decât pe Tsukuru Tazachi cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj – aci pe blog  povestea – care ajunse la mine ca un  palid  Murakami.

Am început a citi La sud de graniţă, la vest de soare* în tren. Am continuat a citi în staţia de autobuz,  apoi pe autobuz pân acasă, acasă la masă, scurtă pauză de publicat rulada d’aci şi gata. Să fi fost patru ceasuri adunate.

La mine Murakami adevărat înseamnă a citi scrierea cu dureri reale crâncene. Efectiv povestea îmi striveşte  coşul pieptului pân nu mai poci respira. Şi când cartea e gata şi respiraţia liberă începe a mă bântui povestea. Şi ce dor îmi fu de asta!

Pe cele câteva pagini, căci 245 de pagini murakamiene îs doar câteva pentru poftele mele neostoite, se derulează povestea lui Hajime de la doişpe ani pân aproape de  patruzeci cu cele două, trei iubiri.  Aş zice că-i şablonul acela cu bărbatul însingurat, neadaptabil, în căutarea relaţiei perfecte, ceva din Pădurea norvegiană, olecuţă din Iubita mea, Sputnik or Dans dans dans, care nu-i preferatul meu dintre şabloanele murakamiene. Aşa credeam pân la cartea asta, că nu-i! Io adoram lumile alea fantastice cu animale vorbitoare, acces direct la lumea de dincolo şi-napoi, în sincron cu muzici, sex şi mâncare, În căutarea oii fantastice şi Cronica păsării-arc tocmai d’ aia le am în topul tuturor lecturilor.

La doişpe ani  Hajime e îndrăgostit de Shimamoto, colega sa de clasă, alături de care împărtăşeşte pasiunea pentru muzică în multe amieze.

.. Mă simţeam foarte bine în preajma ei şi pentru mine era o experienţă cu totul inedită. Nu am avut niciodată senzaţia de tulburare sau nelinişte pe care o aveam în preajma altor fete.. pag. 11

Se pierde de Shimamoto când, după aceeaşi şcoală primară, vor urma şcoli gimnaziale diferite. Am fost surprinsă să regăsesc în carte o imagine care mi-a fost mărturisită şi real, chiar de bărbatul care mi-a dăruit cartea aceasta, dar cu mult înaintea ei… i-am păstrat acel loc asemenea unui loc rezervat în colţul cel mai liniştit al unui restaurant, deşi eram convins că n-am s-o mai văd vreodată…     

Pe numărul doi,  Izumi – numele ei îmi sugera o zână ce apare la primul pocnet din degete, ca într-un basm pe care îl ştiam – o întâlneşte în liceu, la şaişpe ani… ca să ajungi să faci dragoste cu o femeie trebuie mai întâi să-i desfaci fermoarul rochiei, între fermoar şi sex mai există probabil alte douăzeci sau treizeci de decizii mărunte de luat… pag. 31

Şi pân se-nsoară cu Yukiko, la treizeci de ani, nu mai aminteşte decât de verişoara lui Izumi … despre fata aceasta nu ştiam aproape nimic şi nici nu o iubeam, dar mă făcea să tremur, mă atrăgea cumplit. N-am vorbit niciodată nimic serios cu ea, dar nici n-am simţit nevoia. Dacă îmi mai rămânea o brumă de energie, oricum o foloseam tot pentru sex…pag. 53

Cu Yukiko ziceam că se-nsoară la treizeci de ani … O forţă de atracţie inexplicabilă ne-a împins unul spre celălalt. De mult nu am mai simţit un asemenea magnetism…

Despre cum jonglează Hajime cu cele trei iubiri, despre cum trecutul devine prezent şi prezentul se pierde în trecut, despre chin, fantome, despre amintiri ce oblojesc răni nevindecabile, despre alegerea conştientă a fericirii, cam asta văzui io în  tabloul ăsta botezat La sud de graniţă, la vest de soare şi desenat de Murakami.

Sunt multe cadre din carte ce mi-au rămas pe retină: o mână într-o rochiţă în carouri,  buze ce se ating pe graniţa dintre viaţă şi moarte, un pahar pe un fundal ploios, un pardesiu roşu… E o poveste limpede despre cum destinul urmează direcţii dirijate de fapte, despre nu există aşa a fost să fie, ci doar a fost ce-am acţionat să fie şi nimic din ce n-am permis să se întâmple. Tare mă bucur că iubirile mele au mers pân la capăt şi nu mă bântuie niciun ce-ar fi fost dacă…căci, spre deosebire de Hajime, io n-ascult decât de glasul inimii, făr de legi morale şi cer înstelat.

Dacă Murakami, spre final, asemuieşte povestea eroilor săi cu destinul celor  din Casablanca pe mine, aia pentru care Isus este doar un personaj dintr-o carte, fie ea şi Cartea, m-o dus gândurile spre splendidul film al lui Scorsese Ultima ispită a lui Isus.

… Mă trezeam de multe ori la ora două sau trei noaptea, cu aceste amintiri vii în minte şi nu mai puteam adormi. Mă ridicam din pat, mergeam la bucătărie şi îmi turnam un pahar de whisky. Cu paharul în mână, mă uitam la cimitirul întunecat şi la farurile maşinilor care treceau pe drum. Momentele care legau noaptea de zorii zilei erau lungi şi grele. Mă gândeam de mult eori că poate ar fi fost mai bine să plâng, numai că nu ştiam după cine. Eram prea egoist ca să plâng după alţii şi prea bătrân ca să mă îlâng pe mine.

Când a venit toamna, am ajuns la o concluzie: trebuia să fac ceva. Nu mai puteam trăi astfel…. pag. 180  

* La sud de graniţă, la vest de soare – Haruki Murakami – editura Polirom - 2014