Zambetania: AUTONOMIE | ADRIAN TELEȘPAN

Dacă tot îi post, să defilez c-o carte păcătoasă. Probabil bunicul s-ar răsuci în mormânt, dar ceva-mi spune că are și alte trebi pe acolo...

auton0m1e, încă unul dintre volumele în care m-am împotmolit. După ce în ianuarie am terminat paișpe cărți, am pornit februarie cu așteptări potolite, măcar la cinci s-ajung. L-am luat pe Teleșpan în vacanța de două săptămâni și nu doar că n-am mai ajuns la altă lectură, dar m-o prins martie tot cu el în brațe.

De ce astă carte

De multă vreme îl urmăresc pe Adrian Teleșpan. Mă rog, doar de vreo șapte ani, de când l-am descoperit pe televizor, în emisiunea cu trăitul în Asia, cu un dolar pe zi, făr' de casă și făr' de masă. Atunci mi-a plăcut mult și de partenera sa, pe care între timp am uitat-o cu totul. Pe el însă îl verific regulat, să citesc ce mai scrie. Am tot căutat primul său volum, Cimitirul. L-am descoperit abia recent într-un anticariat. Cred că era 120 de lei și i-am zis pas. Nici auton0m1e nu fu prea ieftin, dar mi l-am dorit foarte mult.

Am aflat acum că a fost reeditat Cimitirul și că se găsește iară pe toate drumurile. Minunat!

Titlul cărții pe site-ul librăriei este Autonomie, pe copertă scrie Auton0m1e pe via Teleșpan, iar pe primele pagini, simplu: auton0m1e. Am ales ultima variantă doar pentru că apare de două ori succesiv. Prima găselniță a lui Teleșpan încă de la titlu, de la intrarea în portal: codul binar de activare, bravos. Curat Matrix de Românica, națiune!

**** O comedie curcubeu, în 365 de acte

Nu am folosit cu alte sensuri curcubeu, deși, sigur, în context așa pare. Pur și simplu este o poveste care pornește cu tunete și fulgere și se sfârșește c-un dublu curcubeu, cea mai frumoasă imagine de pe pământ și promisiunea zeilor că lumea nu se va mai termina c-un potop. Că de acum avem mână liberă să ne creăm singuri apocalipsele. Și ce ne mai pricepem!

Ca aspect este o carte specială. N-am mai întâlnit o alta ca ea. Paginile au canturile negre, pe de o parte arată a Cutia Sfintelor Taine. Fața, neagră și ea, cu o cruce discretă ș-un titlu abia lizibil, ai putea jura că-i, pe de altă parte, Cartea Cărților, Biblia. Dar cea mai frumoasă este imaginea din spate: îngerul decăzut cu țigară și microfon, o pasăre Phoenix ce se izbăvește prin iad.

I-am zis cruce discretă că așa arată pe fundalul elegant, dar mai degrabă par două țevi sudate stângaci. Și acolo, la intersecția dreptelor unde ar trebui să se odihnească Isus, nu văz decât un gogoloi de material în exces al nepriceperii meșterului. Deh, CTC-istă de șantier!

Abia când i-am cerut lui AI să-mi așeze cele două fețe ale cărții în oglindă pe un bolovan, eu nu mă pricep, dar nici AI-ul meu (Gemini) nu-i vreo lumină, mi-am dat seama că ele reflectă perfect cele două direcții ale cărții. Le voi zice, pentru început, doar cea teologică și cea lumească, deși e multă exagerare în ambele. Mă amuz pentru că inițial i-am cerut ca fundal o catifea burgundie. O ratat AI vreo două răspunsuri ș-am ajuns exasperată la cataroi. Să constat acum că un cadru mai puternic pentru lectura asta buchisită nici că exista.

Conținutul cărții este după chipul și asemănarea copertelor: un fir înnegurat, încâlcit, complicat, profund (Adrian Eugen Cristou, Fiul lui Dumnezeu) și un altul viu colorat, miștocar, curvăsăratic, doldora-n umor nebun, spectacol, poezie. Teleșpan e Sergiu Nicolaescu Junior: el regizează, el produce, el joacă, centrează, el dă cu capul, are, n-are mingea.

Îmi fu a dracu' de greu să pricep prima parte. În primul rând, am fost șocată de temă. Îl auzisem pe scriitor povestind la un podcast despre Cursul de miracole, despre cum fiecare dintre noi suntem mici dumnezei atotputernici, dar am presupus că-i vreo glumă pe care n-o pricep. Să dau în carte nas în nas cu Universul, Cristos reîntrupat, teorii metafizice... m-o bulversat multă vreme. Parcă tot greșisem cartea cu fiecare pagină nou citită. Într-un final, mi-am revenit, ajunsesem pe meleaguri cunoscute: homosexualitate, droguri, abuzuri, traume, moartea cățelușei Geta. Oi, Doamne, cât de greu mai fu!

M-o întristat teribil să constat, pentru a doua oară anul ăsta, că devin intolerabilă la scenele de sex pe îndelete. Primul semnal de alarmă fu lectura spovedaniilor Corinei Oancea. Dar la Teleșpan am murit câte puțin la fiecare pagină la care totul devenea scabros, grețos, făr de rost. Dacă n-a vrut să șocheze, tare mi-s curioasă care-i fu motivul pentru care a publicat scenele porno. Mă rog, pe alocuri învăluite în poezie, dar tot de stuchit în sân. Mi-au amintit de lupta pe care am avut-o cu Lunile de fiere ale lui Bruckner. Parcă doar pe acolo am mai stat cu voma în gât file întregi. Îmbătrânind, adun prejudecăți... ce trist!

M-am lupta cu cartea, m-am luptat cu mine. Mi-am dat seama repede că nu-i o poveste de cinci steluțe. Mi-am dorit tare mult să fie. Am abandonat-o zile întregi, după doar câteva rânduri: parcă mă murdăream. În vacanță am ajuns în locuri superbe, dar imaginile deja se diluează... Îmi amintesc însă toate încercările de a citi auton0m1e: cu Lilișor lângă mine (două kile de Yorkshire), cu ciocolată, cu veioză, cu genunchii la gură. Nimic n-a funcționat. Bașca, am pe fișa de lectură notată rețeta unei delicioase ciorbe cu usturoi și cârnați, întâlnită într-un orășel din Germania.

Și târâș-grăpiș, am ajuns într-un final la luminița de la capăt. Parcă mi s-ar fi pregătit o surpriză, o misiune: Ia să te văz, ești în stare să depășești toate obstacolele, pentru a merita întreaga măreție a spectacolului meu, Cititorule? Bre Scriitorule, ce să zic... lasă-mă olecuță să-mi revin, să-mi mișc inima, prea multă încrâncenare pân aici. Ai cam reușit să mă faci să renunț înainte de finiș...

Am povestit de foarte multe ori: sufăr de boala incurabilă a abandonării unei cărți. Nu poci renunța și pace. Mă doare fizic inima imaginându-mi că-n momentul în care eu am renunțat, scriitura a devenit strașnică. auton0m1e ar fi fost un astfel de caz pierdut pe veci. Ceea ce, zău, că era mare păcat.

Recitesc acum aprecierile publicate la final și... ce să zic? Sper că s-a scris curat despre cartea asta și nu despre prietenia cu Teleșpan.

Odilia Roșianu (redactor-șef Literatura de azi): Naturalia non sunt turpia... Avertisment pentru cei înclinați să strâmbe din nas.

Irina Meller (scenaristă) - Am descifrat secretul fericirii și mi-a fost dăruită o jumătate de pagină ca să vi-l împărtășesc. Here it is: Fă totul din iubire. Fă totul cu iubire. Fă totul pentru iubire.

Gáspár György (psihoterapeut): Este un text care sfidează limitele confortului și redefinește valoarea creativă a literaturii contemporane, transformând lectura într-o experiență viscerală și memorabilă.

Cristina Bazavan (jurnalistă): Îl știu pe Teleșpan de mulți ani și m-a încurcat mult cartea asta.

Andrei Stupu (cercetător Harvard): Este o carte bună tocmai pentru că reușește să întoarcă pe dos și stomacul, și sufletul în același timp.

Sunt un cititor care urmărește greu poveștile întinse pe mai multe planuri, unde ieri e viitorul, iară mâine prezentul. Dar parcă nu fu prea greu să mă orientez prin labirintul lui Teleșpan, măcar din acest punct de vedere. Indiferent ce se întâmplă, oricât de razna ar lua-o întâmplările și personajele, am simțit că sunt ghidată cu o centură de siguranță.

Scriitorul a avut grija mea.

A început să debiteze despre credință? După cinci rânduri mi s-a adresat direct. S-a futut? A făcut o pauză scurtă pentru mine. A venit apocalipsa? A verificat de mai sunt pe fir. Mi-a plăcut mult să fiu atât de băgată în seamă. Mi-ar fi plăcut și mai mult să fi inventat calea prin care să-mi afle automat reacțiile, dar încă nu-mi pierd speranța. Idee de performance: scena creată de Teleșpan cu un spital de nebuni în prim-plan și-n fundal lumea generată sintetic. Pe un ecran mare, toate gândurile spectatorilor-cititori în timp real, ca la aparatura aia de-o folosea Stephen Hawking. Mda...

E extraordinar cum se strecoară alcoolul în comportamentul unui om. Ca un lichid care profită de orice fisură ca să intre în beton, iar betonul se crapă și mai mult de la alcool și alcoolul intră și mai mult, și mai repede. Nici nu-ți dai seama când ești plin și te amăgești în fiecare zi: „E, lasă că beau azi, dar nu mai beau mâine, lasă că e doar un pahar, hai lasă că beau doar whisky, nu pentru că vreau să uit, ci pentru că îmi place și doar whisky beau, dar hai, lasă că, dacă nu mai e whisky, merge și niște țuică, hai lasă că măcar n-am ajuns în stadiul să ies noaptea din casă ca să mă duc să iau alcool. Hai lasă, că mă las eu”...

În cele câteva rânduri ale ei, Cristina Bazavan mărturisește că a recunoscut în carte multe adevăruri. Pentru mine, care desigur c-am citit întâi partea finală, fu o continuă dilemă: Pățania asta o fi reală? Pare invenție. Cealaltă întâmplare sigur e imaginată, dar e atât de posibilă... Care-o fi omul, cât e personajul? Această carte are la bază un buchet de traume cules din experiențele oamenilor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții.

Care-i pân la urmă marea scofală cu autonomia? În fiecare om se află câte un copil rătăcit. Omul are nevoie să învețe să-și fie un părinte bun lui însuși, în primul rând sau Oamenii buni nu reușesc să fie buni și cu ei înșiși or A fi autonom și a-ți trăi emoțiile, a experimenta iertarea, bunătatea, iubirea, despre a te lăsa să simți. Sfânta Treime dară: a iubi și când nu ești iubit, a înțelege și când nu ești înțeles, a te ierta și când greșești.

E sinonimă cu iubirea și să poți să iubești chiar dacă aceasta nu ți se oferă, sinonimă cu înțelegerea și să-l înțelegi pe cel de lângă tine, chiar dacă el nu te înțelege pe tine. E sinonimă și cu răbdarea nesfârșită și cu compasiunea față de tine însuți atunci când greșești.

Autonomia înseamnă dreptul de a simți: fără rușine, fără cenzură, fără frica de judecata celorlalți - Adami și Eve în grădinile Raiului.

Vor fi multe surprize în auton0m1e pentru cine va ajunge să descâlcească balamucul. Acum, că pe cele negative le-am inventariat pe toate, au rămas doar cele faine-faine de descoperit.

N-ar trebui să dezvălui asta, dar cum scrie omul ăsta despre muzică, filme, cărți... o fac atât de puțini. Transmite atât de multă pasiune, bucurie, magie, încât aș jura că nu există niciun cititor care să nu fi dat măcar un play pe YouTube cu cartea neterminată în brațe. Și multe păcate i se vor fi iertat lui astfel. Nici carte cu coloană sonoră nu mai întâlnisem pân-la auton0m1e...

Cu mine, muzica a avut foarte multă răbdare infinită. Poate ai observat și tu sau nu, dar, cel puțin în cazul meu, atunci când sunt trist sau vesel apare foarte repede fix muzica de care am nevoie ca să îmi curgă sentimentul mai ușor, să nu fac cheaguri de emoții. De unde trag concluzia că Muzica știe să asculte ca o Mamă și știe să-mi răspundă cu ceea ce am nevoie să aud ca să învăț să simt. Să simt.

De-ncheiere, pentru mine cel mai mare păcat al auton0m1ei a fost abundența, excesul: prea multe teme, prea multe pagini, prea multe fire narative, prea mult umor, prea multă dramă. Poate de n-ar fi publicat cartea exact așa cum a scris-o (mă voi preface că-l cred pe autor când mărturisește că romanul a fost scris de mână, pe o agendă, începând cu fila lui 31 decembrie și terminând cu 1 ianuarie), de-ar mai fi cernut dintre rândurile/gândurile care sufocă poveștile, ca buruienile mele poiana narciselor în aste zile, alta mi-ar fi fost reacția. Dar asta ar fi însemnat să existe un Teleșpan potolit pe undeva, or pe televizor și-n ce scrie nu l-am văzut altfel decât extremist. Ș-apoi m-am lungit eu cititorul atâta, dară bietul Scriitor...

auton0m1e e crudă, e vulgară sau sclipește de inteligență pe alocuri, dar e de o tristețe desăvârșită. De straturile de umor nebun sunt îndepărtate, ceea ce rămâne în sita cernerii tuturor ingredientelor, tristețea este făr de tăgadă.

Este motivul principal pentru care am și reușit să ajung la capătul lecturii: să aflu în câte moduri se străduie omul să-și mai ascundă esența...

Despre steluțe

Aflu de pe ciornă că am citit primele 60 de pagini în ianuarie în sincron cu Alive-ul Petronelei Rotar. Uitasem complet. Ce pereche de scriitori cruzi am creat! În februarie am mai citit 340 de pagini și am renunțat din teama că voi închide luna cu zero cărți terminate. Ultimele 100 de pagini le-am citit în martie; tot ce era urât trecuse, au fost doar fluturași și zambile, am fluierat pân la final. Sigur, fluturași și zambile apocaliptice, dar orișicât...

Spuneam că am cumpărat cartea năzuind la cinci steluțe. Am început a o citi rugându-mă să nu fie de două. N-or fi ele cele mai pline patru steluțe acordate vreodată, dar a avut atât de multe suișuri și coborâșuri, încât am decis să nu mă opresc taman eu pe echilibru, la trei.

Poate de-aș fi fost puțin în prealabil pregătită: Vezi, Mărie, c-are sex de ăla greu și mult, că-i atâta filosofie în teoria nimicului de o să ți se încrețească mintea... Altele ar fi fost gândurile mele finale. E musai să completez însă: unele emoții au fost atât de puternice, încât nu mi-aș fi putut imagina într-o mie de ani că omul ăla bășcălios de pe televizor ascunde atât de multă poezie, atenție, tristețe, diversitate, nebunie, Frumusețe...

Și pentru că zilele trecute am scris la Disecție despre autopsia psihologică a morții, nu-i o exagerare să închei astăzi cu auton0m1e ca disecție a vieții. Sigur, păstrând proporțiile: în primul caz, premiul Nobel pentru literatură; în al doilea, mai ca la noi, pe Dâmbovița.