Zambetania: LUMEA CA LITERATURĂ: AMINTIRI

Astăzi, despre un volum citit la începutul lunii ianuarie, despre care am fost convinsă că este câștigătorul categoriei Cartea lunii. Taman ce-o pierdut la mustață (o steluță) competiția.

De ce astă carte

După foarte mulți ani, vreo 25, am intrat într-un anticariat. Mi-a plăcut atât de mult, încât am repetat de încă două ori operațiunea, deși ne despart vreo 60 de kilometri. N-am mai cumpărat cărți, care să nu fie noi, din facultate.

Dintre sutele de cărți — nu exagerez — mi-a atras atenția acest volumaș datorită titlului Lumea ca literatură: amintiri. De prin ziare îmi era cunoscut autorul, Ioan Groșan și gata achiziția. Cartea a costat 8 lei. În librăriile online o găsesc acum doar cu stoc epuizat.

O altă carte achiziționată atunci, de Crăciun, tot datorită titlului, a fost Zelenski: În mintea unui erou, despre care deja am povestit. Așadar, cu primele două alegeri nu am dat greș deloc.

**** Bancuri literare

Olecuță am avut instinct bun în ce privește culegerea aceasta. Mi-am imaginat că voi citi cancanuri despre personaje literare celebre. Avea Cristian Tudor Popescu începută, la un moment dat, o rubrică pe Republica. Din păcate, a abandonat-o după nici zece episoade. Am prevăzut oarecum corect. M-am înșelat doar în privința celebrităților. Ele sunt, dar nu cele pe care le știu eu din manualele de la școală. Îs mai nouțe și mai contemporane, din păcate pentru știința mea.

A fost o mare bucurie lectura aceasta. Întâi pentru că s-a nimerit în tură cu o altă carte, nesuferită. Întâmplarea face să fie surori cele două volume, dar presupun că doar surori vitrege. Sunt publicate în colecția Polirom EGOgrafii și au copertele asemănătoare. Iar conținutul are aceeași structură: texte scurte, spre foarte scurte.

Nu-i dau numele nesuferitei, pentru că încă nu m-am lămurit deplin cu ea. Posibil că se îmblânzește pe parcurs. O alint Simonica, poate așa va curge mai lin lectura ei.

- AI, ai habar ce este seria Egografii?

- Maria, este o colecție de memorii, jurnale, amintiri, eseuri autobiografice și confesiuni scrise de autori români contemporani. Nu e solemnă, nu e „academică”, nu e scorțoasă. E mai degrabă o literatură a vieții trăite, spusă cu umor, sinceritate și uneori cu un strop de autoironie.

Nu știu dacă întreaga serie corespunde descrierii lui AI - mă cam îndoiesc de multe dintre răspunsurile sale - dar volumul lui Ioan Groșan chiar așa este. O colecție de amintiri din copilărie, scene din lumea literară, anecdote savuroase, portrete ale unor oameni întâlniți, confesiuni despre scris, viață, iubire, profesie, jurnale de epocă, mici „bancuri literare”. Dacă ar trebui să aleg o singură etichetă pentru ton, aș avea mari încurcături. Este în egală măsură cald, ironic, inteligent, cu multă observație fină.

Nu fac parte dintre acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Nu tot ce există sfârșește într-o carte, cum credea Mallarmé. Lumea „reală” își are poveștile ei nescrise, „literatura” ei secretă, care, cu propriile-i semnificații, își este suficientă sieși și nu mai are nevoie să fie – cum să zic? – „ficționalizată”.

Nu sunt o mare amatoare de bancuri. Nu pricep poanta din prima, ceea ce mă frustrează. Uneori, nici din a doua. Dar ceva mă face să cred că n-am scăpat prea multe dintre finețurile umorului nebun al autorului.

Poate cel mai mult m-a impresionat forța textelor. Mi-a plăcut stilul: este literatură curată, pe alocuri crudă. Dar puterea cu care câteva rânduri m-au teleportat într-un film - în mai multe - a fost extraordinară. Parcă am trăit zece vieți. Am fost la Cannes, unde deși n-am prea avut pe unde dormi, m-am distrat copios. Sunt povestirile - cele zece Jeune comédien la Cannes - cele mai savuroase. Am râs cu lacrimi, de l-am speriat de vreo două ori pe B. care dormea lângă mine. Poate că a ajutat faptul că pe oamenii din jurul lui Ioan Groșan chiar îi știam și eu: Eugenia Vodă, Lucian Pintilie, Maia Morgenstern, Sharon Stone.

O altă povestire care m-a purtat într-un scenariu din care aș putea jura că am făcut parte este aceea a teraselor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Presupun că nu erau prea multe cârciumi pe acolo, doar așa or rămas în capul meu. Orice birt la care s-au adunat mai mult de doi scriitori devine al Muzeului Literaturii, nu-i așa?! De astă dată n-am mai cunoscut deloc personajele (Alexandru Condeescu, Mariana Marin, Eugen Suciu, Constantin Stan, Paul Vinicius...), dar nu-i deloc greu să te așezi la un colț de masă și doar să asculți. Eventual, când conversațiile o iau pe arătura deocheatelor, să întrebi cu seninătate: Nu vă supărați, de ce origine este poporul ilir?

Pe Ioan Groșan nu l-o interesat răspunsul nici atunci, nici după aceea, dar eu mi-s tare curioasă.

- AI, nu te supăra, de ce origine este poporul ilir?

– Maria, poporul ilir este de origine indo‑europeană. A trăit în zona Balcanilor de vest, cam prin ce sunt azi Albania, Croația, Bosnia, Muntenegru, Serbia de sud și o parte din Slovenia. Un popor vechi, cu identitate încă misterioasă, dar bine înfipt în istoria regiunii.

- Mda! Încă o rundă de pahare pline!

M-aș mai lungi eu mult, este o carte minunată, care zău că merită descoperită în deplina ei splendoare. Ar fi meritat, nu maratonul pe care l-am făcut eu, ca fiecare dintre cele 26 de povestiri să fie citită în timpi și ritmi proprii. Mănânc eu odată o întreagă tabletă de ciocolată, dară să-mi iau pauze de respirat pe o cărțulie cu 175 de pagini aerisite.

Și totuși, cred că tocmai în asta constă frumusețea ei: te trage de mânecă și-ți spune „hai, încă una, și încă una, și încă una…”. N-ai cum să te oprești. Fiecare povestire e o mică lume, o scenă care se deschide brusc, ca o ușă lăsată întredeschisă într-o casă în care parcă ai mai fost cândva. Și intri. Și rămâi. Și uiți să respiri.

Dacă aș fi avut înțelepciunea să citesc câte un textuleț pe zi, poate că m-aș fi bucurat mai tihnit. Dar adevărul e că unele cărți nu se citesc, ci se devorează. Și Ioan Groșan scrie exact așa: cu poftă, cu vervă, cu un fel de energie care te trage pe sus după ea.

Așa că da, eu am făcut maraton. Pe cât de maraton pot fi 175 de păginuțe. Și-mi pare rău că nu mi-am tras sufletul între povestiri, să las aromele, mirosurile, trăirile să se decanteze. Acuș m-o prins și pe mine ambiția: să bat propriul record - 10 cărți citite într-un ianuarie.

Mă lămurește Google că volumul are și o continuare: Alte amintiri. Doamne ajută!

Despre steluțe

A treia carte citită în ianuarie a fost Lumea ca literatură: amintiri. Încă de când am terminat-o, am fost convinsă că nu are rival la premiul Cartea lunii, chiar dacă a primit doar patru steluțe. Din păcate pentru ea, volumul cu numărul șapte a detronat-o, furându-i coronița. Ș-apoi și unșpe a fost cu mai multă emoție...

Am o motivație foarte stranie pentru cele patru steluțe. L-am dat pe Ioan Groșan în urmărire generală după această lectură și simt că următoarele lui cărți vor fi mult mai bune. Culegerea de astăzi, deși eminamente savuroasă, pare incompletă, încropită neatent, cumva în mare grabă.

Lumea ca literatură: amintiri de Ioan Groșan, editura Polirom, 2014, 177 pagini.

Doară nu era să închei fără noua mea rubrică preferată, Coperțile închipuite. Mărturisesc că să-l conving pe AI să-mi genereze imaginile a durat de trei ori mai mult decât să termin de citit cartea. Din păcate, n-am fost atentă și am folosit coperta volumului doi, Alte amintiri, și nu pe cea a volumului citit, Amintiri. Dar îmi place foarte mult ce a ieșit și nu-l mai zăpăcesc pe B. să corecteze.

📚🧩 1. Mi-am dorit foarte mult un cadru special pentru carte. O vedeam în jurul unei mese pe care se joacă table. Ea pe un scaun, pe celelalte — Eminescu, Caragiale și Creangă. Deși am încercat să conving mai mulți AI, cel mai aproape de ceea ce-mi doream a fost Shutterstock. L-am rugat cu cerul și pământul să-mi schimbe grupa Buburuzelor — n-o vrut și pace. Pân la urmă m-am prins că mulți dintre AI nu cunosc jocul de table deloc.

📚🧩 2. L-am rugat pe Copilot să-mi genereze cadrul de care povesteam, clasicii în jurul mesei de table. Folosind un alt scenariu pe care lucrasem la o altă carte, Fugarul lui Stephen King, mi-o oferit o cursă din care Ioan Groșan trece primul linia de sosire, cu vânătorii pe urmele lui. Vânătorii în căutarea literaturii, io când zic că AI este amuzant...

📚🧩 3. Când am văzut că nu conving pe nimeni dintre AI cu scenariul pulurilor și zarurilor, pe care-l găsesc compatibil 101% cu cartea, mi-am mutat cererea pe decor clasic. Care, iară, ce să vezi, este foarte potrivit Lumii ca literatură. Eu așa simt.

📚🧩 4. Cadrul pe care am insistat a fost generat pînă la urmă de Gemini, iar imaginea a fost desăvârșită de B. Dintre toate variantele, este preferata mea - poate și pentru că a fost cea mai trudită.