JURNALUL UNEI NOPȚI NEDESĂVÂRȘITE

- La mulți ani, Iona! Să-ți fie viața blândă!

- La mulți ani, frate-miu! Să trăiești până m-oi învrednici eu să-ți restitui împrumuturile!

Mai șed în teancul nepovestitelor cinci bucăți, unele parcă-s acolo încă din 2023. Ce aleg în aste condițiuni? Primul volum terminat în 2026:  Jurnalul unei nopți nedesăvârșite. 

De ce astă carte

Pentru că am terminat Cartea Mironei pe 30 decembrie, după un an jumate, mi-am ales pentru 31 decembrie o cărțulie pe care s-o pot găta pân se sfârșea anul. Nu am reușit decât cu o întârziere de o zi, pe 1 ianuarie dară. 

Am scris cum am ajuns eu la carte, acum să mărturisesc și cum a ajuns cartea la mine. Pentru a lichida bugetul pentru cărți din decembrie, am întrebat librăria ce volume se află pe raftul celor mai mari reduceri și mi-o răspuns despre Jurnalul unei nopți nedesărvârșite. Acum am verificat,  ca să vă uimesc cu mega reducerea — ei bine, țineți-vă respirația, ta-na-na: 5%!!

*** Câteva povestioare halucinante 

Nu am auzit anterior nici despre carte, nici despre autoare (am crezut că-i bărbat Hiromi). Dar când am citit informațiile de pe coperta interioară,  am simțit că am tras cartea câștigătoare: trei povești care vă vor rămâne în minte și vă vor bântui mult timp după ce le-ați citit și o listă lungă de premii  naționale și internaționale pentru scriitoarea japoneză. 

Am început, ca de cele mai multe ori, cu sfârșitul. În speță, Postfața. 

Îmi place foarte mult să scriu câte ceva, dar când mă apuc să scriu despre întâmplări reale, parcă îmi îngheață mâna și nu merge.

Însă dacă este vorba nu de întâmplări reale, ci de tot felul de lucruri gândite și imaginate de propria mea minte, atunci scrisul merge lin, de la sine, oricare ar fi subiectul.

În secret, îmi numesc romanele „povești neadevărate”.

Cele trei „povești neadevărate” strânse în acest volum sunt scrise între a doua jumătate a anului 1995 și prima jumătate a anului 1996. Am scris mai întâi „Jurnalul unei nopți nedesăvârșite”, apoi „Când calci pe șarpe”, și la final, „Dispariție”.

Atunci când scriu „povești neadevărate”, până și trăsăturile feței îmi capătă o mină mincinoasă și dacă cineva mi se adresează în acele momente, am impresia că îndrug pe nerăsuflate numai neadevăruri.

Probabil e din cauză că sunt complet integrată în „ținutul ficțiunii”.

Ținutul ficțiunii se afla chiar lângă ținutul real, având și teritorii care uneori se suprapun peste cel real. Ținutul ficțiunii are o intrare îngustă, dar se întinde pe o suprafață incredibil de vastă.

Jurnalul unei nopți nedesăvârșite este un volum format din trei povestiri atipice, cu elemente covârșitoare de fantastic. Autoarea prezintă culegerea ca fiind alcătuită din trei povestiri. În fapt, Jurnalul unei nopți nedesăvârșite, ultima dintre cele trei anunțate, adună 19 texte scurte, așadar totalul ajunge la 21 de povestiri. 

Când calci pe șarpe, textul cu care debutează volumul, este preferatul meu. Poate pentru că fu întâiul contact cu Hiromi Kawakami și m-a uluit nu atât scriitura, cât  imaginația. Este povestirea pe care mi-o fost cel mai ușor să o cred posibilă. Ce poate fi mai firesc decât ca,  dacă dimineața calci pe un șarpe în iarbă,  seara să te trezești cu el așteptându-te cu mâncare caldă?! 

Sunt atât de multe detalii realiste: domnișoara Sanada există în carne și oase. A fost profesoară de științe, acum vinde mătănii budiste. Cuplul proprietar al magazinului în care ea lucrează, familia Kosuga,  are propriile povești realiste. Cumpărătorii îi sunt fascinanți, chiar de întâmplările lor îs în limitele realului. În aste condiții,  calci pe un șarpe într-un parc, acesta îți gătește cina transformat în chip matern ș-apoi se lipește de tavan pentru a se odihni iară-n formă de șarpe. Păi, ce-i nefiresc aici?! 

Firele secundare ale poveștii au căpătat importanță maximă, iară șarpele-bucătar a fost și el pe acolo, la și altele... Granițele real-imaginar au fost atât de subtil trasate, încât eu n-aș paria niciun bănuț pe varianta că nimic nu s-o petrecut, ci doar s-o închipuit... Și  n-am pic de cultură japoneză, legendele și miturile lor nu le știu pentru a mă ajuta să deslușesc simbolurile. Și nici nu mi-s fiartă pe simbolistică, alegorie și tot tacâmul instrumentelor cititorului profesionist.

Am citit un text care, pe toate rândurile, m-a purtat într-un film. Mi-o dat fiori reci pe șira spinării, pe alocuri m-o emoționat și, de cele mai multe ori, mi-o atras atenția. Aș zice că-i un rezultat bun.

Povestirea numărul doi are titlul Dispariție și, ce să vezi, chiar despre asta este vorba. Fură cam multe evaporări pentru gusturile mele. Mi-a plăcut ideea că viața merge mai departe, oricât de multe obiecte și ființe dispar din jurul nostru. M-a întristat că-n timp acestea parcă nici n-ar fi fost vreodată pe fața pământului, dar asta-i de când lumea, nu doar în imaginația lui Kawakami.

Vasul a dispărut a doua zi după curățenia lunară cu o soluție specială. La strigătul fratelui meu mijlociu, care se trezește cel mai devreme dintre noi, toată familia s-a deșteptat pe rând, sărind din așternuturi. În camera de oaspeți, cu picioarele bine înfipte pe podea, fratele mijlociu țipa cât îl ținea gura, arătând unde stătuse vasul. „Goshiki, Goshiki!” urla el ca o sirenă, în timp ce tata și fratele cel mare au început să pipăie locul gol. Dar oricât au pipăit, n-au simțit nici urmă din silueta sau spiritul lui Goshiki. O vreme, l-am căutat cu toții în întreaga cameră, dar pentru că nu l-am găsit nici după o jumătate de oră, ne-am dat bătuți. În acest timp, fratele mijlociu a continuat să strige fără încetare „Goshiki, Goshiki!”, așa că în cele din urmă mama l-a închis într-un dulap ca să-l facă să tacă. Când a dispărut fratele cel mare, n-a strigat nimeni și nici nu s-a organizat vreo căutare.

Ca și-n speța șarpelui, fantasticul pătrunde facil în realitate și se diluează fără explicații, absurdul este acceptat cu o naturalețe tulburătoare. Te gândești că o fi la ei acolo: oamenii dispar făr să moară și obiectele vorbesc.  Mai ales atunci  când baza de raportare e doar cunoașterea lui Marie Kondo, care mângâie și conversează recunoscător cu lucrurile din casă și a domnului Haruki Murakami, pentru care tot fantasticul e real.

În cazul povestirii cu numărul trei — ziceam, în 19 acte — pentru mine s-a rupt filmul. Și nu pentru că totul a luat-o complet razna, ci pentru că n-am găsit legăturile. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite cuprinde un ghiveci format din: cal, haos, domni, Marea Implozie, macac, decimare, zvârlugi, pisica lui Schrödinger, cârtiță, clonare, colindători, gaură neagră, elefant, alergie, pasărea kiwi, fractal, leu, apoptoză, șopârlă.

AI, ce înseamnă apoptoză? Maria, apoptoza este un termen din biologie și înseamnă moarte celulară programată — un proces natural prin care o celulă se autodistruge în mod controlat atunci când devine inutilă, deteriorată sau potențial periculoasă. Este un mecanism esențial pentru sănătatea organismului. Mulțumesc, AI! Cu drag, Maria!

Acum că am inventariat cele 19 ingrediente negru pe alb, recunosc că unele dintre bucățile mozaicului au fost splendide (cele ce păreau inventate de Boris Vian). Poate că am greșit grav încercând să obțin o imagine unitară, să-nțeleg ce le intersectează, când nu fură decât file de jurnal, una mai diferită decât cealaltă. Și zic iară, poate că la nivel de simboluri și metamorfoze straturile îs profunde și io mi-s doar o ignorantă. Sigur e că, după astă ultimă parte, m-o durut suficient de tare mintea încât să pedepsesc întregul volum cu doar trei steluțe. Acum aș recunoaște că fu-n mod nedrept. 

Îmi ziceam că oricât aș fi turnat, paharul tot nu avea să se umple. În clipa aceea, lichidul, care după toate aparențele era cafea, se preschimbă pe negândite în noapte. Uitându-mă cu atenție la noaptea turnată în pahar, am zărit că aproape de suprafață pluteau câteva steluțe și bule de gaz, în vreme ce în adâncuri era ceva care râdea. Am tresărit cu stupoare și am dus paharul la chiuvetă cu intenția de a vărsa toată noaptea dinăuntrul lui, dar oricât vărsam, nu se mai isprăvea.

Și un citat pe care l-am notat pe fișa de lectură ca fiind 100% Boris Vian, deci superb. 

Suflat de vânt, fumul țigării se împrăștia în toate cele patru zări, luând pe rând tot felul de forme, ceea ce era fascinant de privit. Pisici, șoareci, nevăstuici. Odată ce prindeau formă, fugeau în întuneric. Din când în când se auzea chițăitul unui șoarece prins de pisică, ceea ce era, de asemenea, fascinant. 

Despre steluțe

Prima carte, primul conflict la evaluare. Multă vreme am crezut că este un volum de patru steluțe. Am pornit fascinată de noua lume, apoi ușor-ușor m‑am desumflat: ba că nu-mi place finalul, ba că prea multe fantezii, ba că lipsește limpezimea, ba că poveștile‑s subțirele... De mai erau vreo 100 de pagini, în genul celor 19 file de jurnal,   parcă văz că rămâneam în două steluțe goale. 

Clar există cărți de cinci steluțe lipsite de emoții puternice — sunt excepții, mă fac praf prin alte mijloace — dar un volum pe care să‑l țin în mână și să mă‑ntreb  ce mama mă‑sii tocmai citesc, nu prea am mai întâlnit în ultima vreme. Probabil îmbătrânesc...

Mi-am notat gândurile acestea imediat ce am terminat cartea. Ca de multe alte ori, atunci când încep să scriu pe îndelete, parcă nu mai îs doar tonuri cenușii. Mă amuz zicându-mi că propriile texte mă conving că o carte a fost mult mai bună decât mă văicăresc  inițial. Uneori mă las convinsă și cresc numărul steluțelor; pentru astăzi am decis să rămân la trei și să-mi cumpăr o carte nouă de același autor, pentru lămuriri suplimentare privind scriitura. Aș zice că-i corect. 

• Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de Hiromi Kawakami, traducere din limba japoneză de Diana Tihan, editura Polirom, 2021, 191 pagini. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

*       cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

**    volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte  aproximativ 450 de volume  despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din  2022 - 2026 este AICI. 

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****