Mâine este ziua prietenei mele G. M-am tot gândit care dintre cărțile nepovestite i-ar plăcea. Parcă nici una n-ar emoționa-o din temelii. Ș-am renunțat cu totul la gândul unui text dedicat.
De pe ciorna ideilor mâzgălite pentru seria aceasta nouă, am ales ultimul punct, adăugat zilele astea: Helen Prejean. Nu-mi mai prea place să mă uit la filme - excepție crimele - dar în urmă cu mulți ani, zece bucăți pe weekend ar fi fost firesc. Acum, ca să urmăresc un serial, tre' să fiu legată cu lanțuri de ecran; de bună voie, nu. Cum este una dintre activitățile preferate ale lui B., uneori mă mai sacrific.
Mi-am amintit ce mult îmi plăcea, în alte vieți, să caut doar filmele unui singur actor pân' la epuizarea lor. Așa că am dat comandă fermă: Sean Penn. Primul titlu citit de B., Culoarul morții, l-am aprobat în alb. În timp ce o urmăream pe Susan Sarandon în rolul călugăriței Helen Prejean, mă gândeam cât de frumos ar fi să existe o poveste adevărată care să fi inspirat filmul. Ceea ce s-o și petrecut - am aflat mai târziu de pe genericul final.
De ce ucidem oameni care ucid oameni, ca să arătăm că e greșit să ucizi oameni?
Sora nu a mai făcut asta niciodată: nu a apărat monștri și nu le-a fost sfătuitor. Presupun că acceptă din credința că-n orice diavol există ș-un dram de dumnezeire. Și-ncepe războiul: al elevilor care nu înțeleg de ce lipsește de la orele lor pentru a apăra un ticălos, al părinților victimelor care o acuză pentru aceeași faptă, lupta împotriva sistemului - nu pentru a-l absolvi pe criminal, ci pentru a renunța la pedeapsa capitală - și, înaintea tuturor acestor evenimente, duelul cu monstrul și demonii lui.
Mi-a plăcut foarte mult Susan Sarandon, aproape că l-a copleșit pe Sean Penn - care pe mine nu prea m-o convins. Deși nu a primit Oscarul, a fost și el premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun actor. N-am văzut o lecție despre ăia buni și ăia răi, o confruntare îngeri - draci, dimpotrivă aș zice. Sigur, pentru mine, care-s blocată pe canalul de crime dimineața, la prânz și seara, Matthew Poncelet n-avea cu ce mă mai surprinde. O Helen Prejean nu prea apare însă în poveștile reale de pe televizor.
Îmi amintesc acum o întâmplare pe care aș asocia-o cu ea. La finalul procesului, familia victimei are dreptul să adreseze câteva cuvinte condamnatului - declarația de impact. Vorbesc părinții despre câte vise și zile le-a ucis odată cu fiul și urmează fratele celui ucis. Mărturisește că nu are niciun cuvânt de rostit, dar dacă este posibil ar vrea să îmbrățișeze criminalul. I se aprobă și-n timp ce-l ține strâns, printre hohote puternice de plâns, abia poate rosti: Îmi pare atât de rău pentru tine și drumul pe care l-ai ales!
Ș-am ajuns, într-un final, și la Helen Prejean. Îi privesc acum chipul pe Wikipedia, dar în mintea mea încă doar lumina lui Susan Sarandon o pot asocia numelui. S-a născut în 1939, este călugăriță catolică din 1957 și militează pentru abolirea pedepsei cu moartea. S-a născut într-o familie înstărită și iubitoare: mama sa era asistentă medicală, iar tatăl avocat.
În 1982 a întâlnit și consiliat spiritual primul condamnat la moarte prin electrocutare.
În 1993 a publicat cartea Dead Man Walking, care în 1995 a stat la baza filmului cu același nume, în 2000 a inspirat o operă, iar în 2003 o piesă de teatru.
În 2004 a publicat volumul Moartea inocenților: o relatare oculară a execuțiilor nedrepte, pornind de la poveștile condamnaților pe care i-a însoțit pe culoarul morții și pe care îi consideră nevinovați. Pe pagina oficială amintește zilele acestea despre cazul lui Tommy Lee Walker, executat pe scaunul electric în 1956 și declarat nevinovat astăzi, 70 de ani mai târziu. Sau despre Charlie Vaughn, care a fost eliberat după 35 de ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a săvârșit-o. Și câți ca ei...
Iar în 2019 și-a publicat memoriile Râul de foc: Călătoria mea spirituală.
Valoarea noastră e mai mare decât cea mai gravă greșeală pe care am făcut-o.
Nu am nicio opinie despre condamnarea la moarte. Un om sănătos la cap nu-și ucide aproapele cu bestialitate. Să execuți apoi un astfel de om...
Zice AI că în România există pedeapsa condamnării pe viață. Eu, din verdictele ce le-am văzut pe televizor pentru criminalii care tot defilează de o vreme, n-aș fi crezut că-s îngăduiți nici 25 de ani, dară mai mult, mult mai mult.
Despre asta am vrut să scriu astăzi: despre un om care își dedică jumătate din viață unei singure cauze - cei pe care încercați să-i exterminați sunt oameni, cei care, prin profesia lor, le sunt îndeaproape în proces sunt traumatizați, sistemul nu este făr' de vină și făr' de eroare.
N-am pus prea multe accente pe faptul că este femeie, că este călugăriță, deși ar fi meritat. M-am gândit că mesajul general este suficient de puternic și fără aceste detalii (importante și ele). Cum n-am pomenit nici despre audiențele cu Papa (vreo doi chiar) sau despre alăturarea lui Susan Sarandon cauzei lui Helen Prejean și-n viața reală, nu doar în cea de pe peliculă.
Tot mi-i gândul la cei doi prunci care or ucis un alt copil pe meleagurile noastre în aste zile. Ar fi avut, într-o Americă închipuită, familia victimei dreptul să le ceară condamnarea la moarte? Până una-alta, discuția are la noi alte rădăcini: cât de multe rele or trebuit să se alinieze ca să se ajungă aici. Lanțul faptelor bune care lipsește cu desăvârșire: iubirea și atenția, educația, asigurarea nevoilor de bază.
Am una dintre ultimele imagini ale filmului în fața ochilor: Cât de rău rămâi, răule, când primești doar iubire? Da, știu, e doar un film siropos... Dar acum, când vedem cât de mare este puterea distrugătoare a urii, ce-ar fi chiar s-o cotim pe drumul ălălaltu?!
Mâine este ziua prietenei mele G. Nici de-aș fi inventat-o pe Helen Prejean, n-aș fi găsit un personaj mai frumos și mai potrivit, după chipul și asemănarea lui G.
La mulți ani, cel mai bun dintre pământeni!
__________________________________
În arhiva seriei EU întreb, AI răspunde:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu