COPILE, MAI TE ȘI ÎNCHIDE!
Pe 12 decembrie fu îngroparea lui C.. Pe 15 decembrie am fost în a sa casă, aia veche, nu asta-n care s-o mutat recent și veșnic, la o aniversare. 11 ani de frumusețe cu bucle largi și ochi mari, verzi. Cum eu și B. taman de zarvă nu duceam lipsă, am zis să lăsăm copilul să decidă. E sălbăticuț, sigur va refuza și astfel ne-am făcut datoria! gândeam la unison.
- Da, vreau să mergem! o zis hotărât, cum o face doar când e vorba de parcul cu aventuri.
Abia sosise de la școală. Drumul de o oră cică-l vorbise făr de întreruperi. Și acum tot rostea cuvinte unele după altele ca ăia de pe televizor.
- B., ai adus de la școală un alt copil! Cred că l-ai încurcat.
Predăm sărbătoritei brioșe personalizate. Mă-ndrept spre Lady C. să-i îmbrățișez durerea. Înaintea mea ajunge copilul care-ncepe interogatoriul:
- Calviniștii sunt mai mult buni sau mai mult răi? Sunt și ei primitivi ca toți credincioșii?!
Femeia nici nu se dezmeticește că băiețelul de 1.90 metri și ghete măsura 45, trecut acuș de 13 ani, VORBEȘTE. E copilul care la alte vizite tăcea, evita ceilalți prunci, alerga bezmetic, urla. Doar C. reușea să-i smulgă răspunsuri și zâmbete, uneori destăinuiri.
Se proptește într-o mămică, și ea în disconfort vizibil cu veselia de după înmormântare.
- Știi cum se numără de la unu la zece în coreeană? N-așteaptă răspuns și-ncepe: il, i, sam, sa, o, yug...
- Epoca de luna asta este geografia. Doamna l-a rugat pe colegul meu, care este iubitor de America, să o ajute la lecția viitoare enumerând el toate statele. Și am învățat cum să legăm o carte. Știi de unde se începe? De la MIJLOC! Și la sculptură... și la chimie, atomul...
Nu-mi vine să cred că este același copil. Sunt tot mai convinsă că la școală fu o-ncurcătură și la noi o ajuns un altul. Simt o tristețe adâncă și dureroasă pentru faptul că C. nu l-o cunoscut și așa. Și o bucurie imensă că se transformă într-un omuleț la fel de interesant ca tatăl său.
- Te rog! Mergi în cealaltă cameră, la tată-tu, să mai zăpăcești și gașca de acolo!
În nici cincizeci de secunde aud:
- Îmi pare rău pentru voi, dar m-am întors tot aici. Maria să știi că mă doare gura, și urechile cred, dar nu mă pot opri. A fost o fată care m-a plăcut la școală și copiii au râs de ea și s-a lăsat repede păgubașă. Poți să crezi?! Să nu-ți mai faci griji cu geometria. Gata, acum am înțeles-o și am recuperat tot din urmă. Nu-nțeleg cum fetițele astea se pot uita la un film de groază care este chiar desene animate, nu are nicio groază în el! Aș mai mânca o felie de pizza cu ananas, te uiți unde mai este? Și la școală... și la Mama Buni... și telefonul... și găinile ... și Ghiță motanul...dar la anatomie..., apoi la Educație și Igienă a venit un medic cu o păpușă mare..., admiratoarele lui Mircea ...
Mă uit la el. Nu-l recunosc, ziceam. Sare în cameră, bine că e la patru metri tavanul, apoi pe o canapea roșie, pe care o și rupe. E el, mă și mir c-am avut atât de multe îndoieli.
Pe covorul din fața televizorului trei băieței (cel mare are 8 ani, cel mai mic 4) stau nemișcați, deși fiecare are o jucărie în mână. Tatăl lor din plasament e acum Sus și nu pricep de ce nu vreau să mergem la el, acolo Sus, la spital. Că doar la spital o plecat, deci e acolo. Că mama socială le-o zis că-i mutat Sus, înseamnă la Spital Sus firește.
- Aș mânca o prăjitură cu frișcă. Cine-mi aduce? zic. Din bucătăria de plastic, abia coborâtă de Moș Nicolae, primesc o farfurie albastră cu paste, una galbenă cu cartofi prăjiți.
Spre băiatul meu cu altă mamă se-ndreaptă cratița roșie.
- Pentru tine, piure! rostește cu zâmbet între gropițe mijlociul de 5 ani.
Al meu o azvârle în cealaltă parte a camerei de nici n-am apucat să mă dezmeticesc ce s-o petrecut.
- Urăsc piureul! Niciodată nu mănânc piure! Iartă-mă, dar chiar l-am văzut în fața ochilor și nu l-am putut mânca!
E el. Când pentru noi e piure, pentru el îs cartofi prăjiți. Întotdeauna. Nu există excepții.
Gândesc continuu la: ce i-ar fi plăcut lui C. să-l audă. Cât de bine i-ar fi prins copilului în astă seară să fie lângă C. și nu lângă poza sa înrămată.
Ș-apoi mă lămuresc. Mămica în rochiță neagră, care-l privește în ochi și-l aude, este și bucățică din C.. Soția sa, care cu doi ochi plânge, și-i zâmbește interesată despre școala cea nouă, este și bucățică din C.. Fiul său este tată-su, vorbește ca el, râde cu hohotele lui. Cele două fetițe, pe care le-o adorat și care nu înțeleg limba pe care o vorbește băiatul cât ușa, sunt și ele părticele din C.. Soba asta care dogorește cu lemnele tăiate de el, când încă era bine și moartea părea că-i la juma de veac distanță, parchetul pe care l-o uns cu un ulei special și negru, patul copiilor pe care l-a meșterit cu etaj albastru, televizorul pe care-i plăceau serialele istorice or doar oamenii care cumpără depozite și comori ascunse, papucii săi de plastic ce-i am în picioare, oamenii de dincolo care încearcă să înțeleagă ce-i făr de logică, pisoiul care-l așteaptă în curte și iepurii de la grădină, în toate este el de mă și-ntreb până la urmă ce-o ajuns în sicriul de la groapă. Că el nu. El e cu noi, în noi și dacă nici asta nu-i în afara morții habar n-am ce mai poate fi.
Nu mi-am dorit să scriu despre C., ci despre băiețelul transformat de azi pe azi de o școală care lui i s-a potrivit de minune. Despre întâmplările ce se petrec în ritmul lor, extrem de lent uneori, și nu atunci când batem noi din picior și decidem că merităm. Dar dacă o altă poveste s-o suprapus intențiilor mele, iaca, ești bine venită!
____________
Celelalte scrieri din arhivă pentru Mozaicul Bucuriei sunt (în sfârșit!) indexate AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu