Zambetania: SEINFELD ȘI SORA LUI NABOKOV

Urmează o vacanță de două săptămâni și apoi, cât o mai dura până mi-oi reintra în ritm, deși e știut că doar în ianuarie mă paște conștiinciozitatea. M-am tot gândit cu care dintre lecturi să defilez pân' m-oi întoarce, la Paștele Cailor, ș-am zis s-o aleg pe cea mai trudită dintre toate. Aia la capătul căreia n-am crezut că voi mai ajunge în viața asta, pe ea să se aștearnă praful.

De ce astă carte

Îmi amintesc perfect de ce mi-a atras atenția vara trecută acest volum, în librăria online unde-mi lichidez lunar bugetul de 200 de lei pentru cărți: datorită titlului. Îmi și imaginam un autor român cu lupa pe Jerry Seinfeld (om și personaj). Ghinion de neșansă! Citește, Mărie, descrierea cărților pe care le cumperi. N-ai să vezi!

A costat 10 lei, cu o reducere de 58%. Acuș văz că o rămas la 9 lei.

*** Critica literară e pentru mine o limbă străină din care nu bunghesc o boabă

Este cartea pe care am ocărât-o în toate poveștile lecturilor din ianuarie. Mă și întreb la cât ar fi zburat recordul cărților citite, de nu mă poticneam în Simonica. Am alintat-o, cu gândul că se va lăsa citită, dar fu aproape misiune imposibilă. De multă vreme n-am mai întâlnit o carte atât de potrivnică. Sigur, și pentru că-mi aleg doar autori pe care-i iubesc deja.

Uneori îmi imaginez că, înainte de a începe o carte, dau un test de evaluare. Rezultatul la examenul pentru Simonica ar fi: Insuficient, ne pare rău, nu ești de nasul acestei scriituri. Te așteptăm la toamnă iară pentru permisul de intrare liberă în carte. Probabil c-aș fi citit-o și-n aste condițiuni, nu abandonez eu o carte pentru niciun motiv din lume...

Mi-s foarte curioasă ce voi scrie despre o lectură din care n-am priceput 90%. M-am căpătat cu o ciornă lungă, la care acum mă uit ca mâța-n calendar, parcă nu-i gândită de mine. Mă amuz imaginându-mi că-i o fițuică de școală. Asta, dacă tot n-am avut curaj în vremurile alea să bifez și eu măcar o dată isprava asta.

Nu m-am dumirit (oi fi citit ș-oi fi uitat), dar pare că volumul adună articole despre cărți, scriitori și literatură publicate de Simona Șora anterior individual. Ce se vede pe toate rândurile este cât de mult iubește literatura, aia grea, nu astea ușurele care mai ajung pe la mine.

Seinfeld și sora lui Nabokov este chiar la propriu o carte despre cărți. Îmi pare rău că nu am fost inspirată să fac o statistică - n-am auzit despre majoritatea celor despre care Simona Șora pomenește. De citit nici atât. Chiar aș fi curioasă cât înseamnă majoritatea asta pe care o anticipez: 75%, 87%, 99,99%?

Literatura nu e fabulă, nu e (doar) poveste, nu e rezumat. Ea este sau ar trebui sa fie o întâlnire între două ființe care vorbesc aceeași limbă, mai importantă uneori chiar decât cuvintele.

Volumul cuprinde trei secțiuni, împărțite ironico-didactic, dar n-am observat teme diferite or ceva care să le diferențieze: Bio, Biblio şi Bio-biblio. Deși mi-am notat că parcă Biblio nu fu într-o limbă atât de extraterestră ca celelalte două: Biblio este mult despre cărți cu nume și prenume, nu concepte, nu teorii și filosofie literară. Pe lângă cele trei părți mari, colecția se deschide cu un Argument și se închide, firește, c-un Epilog.

În Argument se dezvăluie de ce culegerea este botezată Seinfeld și sora lui Nabokov. Am început bine-bine primele pagini: n-am înțeles explicațiile. Presupun că se referă la un alt fel de țara moare și baba de cheaptănă. Simona Șora îi zice lumea bizară. Este amintit un episod din Seinfeld în care trei dintre personajele principale (Kramer, Jerry, George) citesc, ceea ce nu doar că nu le stă în fire, dar este imposibil pe scenariul pe care-l cunoaștem. Să mai zic că apoi și merg la bibliotecă?! Iară sora lui Nabokov, în plin război, urmărește câțiva nemți care nu au restituit cărțile împrumutate de la bibliotecă, și, minune mare, chiar le recuperează - Praga, mai 1945.

M-o lămurit Google. Și era atât de simplu! Simona Șora se referă, prin cele două exemple extreme, la o lume ideală (de aceea bizară), cea a lucrului bine făcut, cea în care legile primează. Cât de departe am fost cu interpretarea mea, exact pe dos. Of!

Epilog. Agenda - dacă am numărat corect - este textul cu numărul 88 din culegere. Pân' revin la întâmplarea dedicată, cu multă emoție, soției și marii iubiri a poetului Gellu Naum - Mi-am pierdut agenda în ziua în care m-am întâlnit cu Lygia Naum - m-o scos din gânduri o notiță de pe ciornă: ouăle de prepeliță se fierb patru minute, iar pentru șase porții de piure de mazăre este nevoie de un kilogram de boabe. Așa ceva?! Nu știu cum de-or ajuns rețetele pe lista pe care mi-am notat foarte multe - nu-i deloc o exagerare - titluri și scriitori de căutat musai.

Revin la ultima povestire, Agenda. Am 46 de ani și 40 de agende. Fără ele nu sunt nimic, nu știu nimic, nu pot nici măcar merge pe stradă. Este textul meu preferat din întregul volum și zâmbesc imaginându-mi cât aș fi iubit cartea de-ar mai fi fost măcar câteva care să mă salveze. Mda.

Lygia Naum venea spre mine foarte încet, sprijinită într-un cadru metalic. Nu mă privea și nu dădea vreun semn că m-ar recunoaște. Știam sigur că nu e supărată pe mine, că ea înțelesese de ce m-am retras atunci, lucrurile astea care țin de orgolii nu o preocupaseră niciodată, era oricum prea greu să faci cu tine ce e de făcut, dacă erai rezonabil, n-aveai mult timp de altele. Și totuși, nu ridica nici măcar capul, îi vedeam alunița de pe bărbie, era ea, cu toate că murise în urmă cu câțiva ani, iar eu n-am știut atunci că a murit, ca să merg la înmormântare, să fac 2.467 de pași de-ai mei până în strada Paul Greceanu, să formez numărul 059 la interfon, să urc scările până la primul etaj și să-mi iau la revedere.

Dintotdeauna, să scriu despre o carte este o bucurie. Oricât de cătrănită aș fi când ajung la ultimul punct de pe ultima pagină, să povestesc lectura înseamnă să mă limpezesc, să mă nivelez cum zice bunică-mea - ș-are 102 ani acuș, dacă nici ea nu știe... Acum, la final de Simonica, după vreo două săptămâni, mi se relevă o imagine pe care, în încrâncenarea lecturii, nici n-aș fi întrezărit-o.

Mi-ar fi plăcut ca profesorul meu de Limba și literatura română din liceu să fi avut talia Simonei Șora. Să ne povestească despre cum paginile unei cărți prind viață în cotidianul lui, despre cum un fapt dintr-o carte se împerechează cu o întâmplare imaginată de un alt scriitor sau trăită de un vecin de al său, despre cum autorii nu au doar piedestaluri, ci și multe umbre, despre literatura ca ființă, ca mine și ca tine. Să ne fi vorbit cu pasiune infinită despre literatură ca portal pentru întâlniri și experiențe memorabile, care depășesc cu mult paginile cărților.

Domnul Neagu, o murit nu cu multă vreme în urmă, m-o făcut să urăsc și cărțile pe care le-am iubit cel mai mult. Citeam, cu fișele lângă mine (de atunci am căpătat obiceiul) și-mi luam mii de notițe. Care apoi circulau nu doar pe la colegii mei de clasă, a XII-a F, ci și pe la ai prietenei mele, a XII-a A. Și ce mă-ntreba domnul Neagu, pentru a verifica dacă într-adevăr am citit Moromeții? Ce culoare avea fusta Ilincăi în a cincea dimineață? Și mie-mi venea să urlu: morții ei de fustă!

Era în vremea aia, dimineața, la Pro Tv, un concurs. Florin Călinescu te întreba amănunte despre filmul de cu o seară în urmă, iar premiul consta în bani, parcă mulți. Și-ți notai detalii: pe frate îl cheamă Ycswleescu Zamfyrowik, mătușa suferă de inflamație perceptivă intermitentă, accidentul s-a petrecut pe 13 septembrie 1984. Și ce te întreba Florin Căăălineeeescuuuu? Ce număr avea mașina care a trecut prin cadru în minutul șase, secunda 27.

Înainte de steluțe să aplic volumului un test. Simona Șora vorbește despre testul paginii 99.

Se știe, pagina 99 trebuie citită atent, autist, cu mici pauze de reflecție: nu rezistă multe cărți la o lectură în picioare (eventual iarna cu UGG-urile șiroind, cu fularul rotit de două ori în jurul glugii, cu mănușile în buzunar), fără lumină directă pe pagină, cu o muzică ambientală care, oricât de nimerită, nu-i a ta. Cel mai bine ar fi să poți sta pe-un fotoliu, să bei o cafea, să savurezi aroma unui ceai. Ar trebui să ai lumină bună, altfel de poți grăbi și poți fușeri testul-sită pe care-l fac și unii editori când au timp.

Pagina 99 în Seinfeld și sora lui Nabokov este pe jumătate goală și prezintă finalul articolului intitulat Cititorul visceral.

Dincolo de intimitatea personal-biografică a scriitorului, cu drepturile ei la privacy, există o intimitate instinctivă, ductilă, alertă a cititorului cu o anumită carte. O intimitate a lecturii, deocamdată blocată de suspiciune, chiar și în cazul nenumăratelor cărți valabile scrise în comunism. Și în privința cărora nu mai poate fi invocat „viciul de procedură" al imixtiunii biograficului în viața literaturii. Dimpotrivă.

Și un fragment superb, de la pagina 54, despre Măria Sa Cititorul, din eseul botezat Inutilitatea literaturii:

„Literatura nu îți cere alte abilități în afară de aceea de a fi om”, spune Lee Siegel. Problema e însă ce înțelegem fiecare prin asta și ce ne hotărâm să facem apoi cu ce am înțeles. Unii vor să fie scriitori, critici sau profesori de literatură. Alții nu vor nimic, și poate nu întâmplător cei din urmă sunt, în împărăția literaturii, cei dintâi.

Despre steluțe

De mi-aș fi propus, cum mai am năravul, să nu citesc nicio altă carte până n-o termin pe Simonica, posibil să fi trecut cinci ani pân îi ajungeam la capăt. Așa, târâș-grăpiș (trei săptămâni), mi-a însoțit cel puțin nouă dintre cele 14 cărți citite în ianuarie. A fost volumul terminat cu numărul 10. Pe 6 ianuarie, printre primele gânduri mâzgălite pe fișă: dacă nu înfrâng cartea asta în ianuarie, n-o voi mai face niciodată! Amin! Eu mi-s și ambițioasă, se știe.

Nu a fost o carte de două steluțe. Câteva pagini le-am citit cu interes. Uneori am zâmbit, de câteva ori m-am întristat. Am rămas ziceam, după închiderea ei, cu o listă foarte lungă de recomandări pentru cărțile de achiziționat în viitorul apropiat: autori sau titluri de care n-am auzit în viața mea și la care, sunt cam sigură, n-aș fi ajuns altfel. Acum sper să nu fie toate după chipul și asemănarea afurisitei ăsteia de culegeri.

De pe lista celor dați în urmărire conform recomandărilor Simonei Șora: Irina Nicolau, Risipitorii, Rătăcitorii, Străveacul și alte vremi de Olga Tokarczuk, Mircea Nedelciu, Leon Volovici, Petre Barbu, Autobiografie de Ernesto Sabato (zice AI că volumul se numește Înainte de tăcere), Matei Călinescu (Portretul lui M), Agota Kristóf (Analfabeta), Andrei Codrescu, Roberto Bolaño, Radu Vancu (Amintiri pentru tatăl meu - corecție de la AI: Titlul exact este Sebastian în vis), Ferestre zidite de Alexandru Vona, Varlam Șalamov, Herta Müller (Regele se-nchină și ucide, Ținuturile joase), Mercè Rodoreda (Piața Diamantului), Zeruya Shalev (AICI am povestit despre romanul Destin), Elif Shafak, Llosa (Memorii: Peștele în apă și Scrisori către un tânăr romancier), Mario Muchnik despre Cortazar.

Mi-am păstrat prima impresie că Seinfeld și sora lui Nabokov este sora vitregă a volumului Lumea ca literatură: amintiri de Ioan Groșan. Aparțin aceleiași colecții a editurii Polirom, EGOgrafii, dar ambii părinți le sunt alții, la cât sunt de diferite. Bine am făcut că nu l-am crezut pe AI când mi-o explicat, cu cerul și pământul, că egografiile sunt o colecție de memorii, jurnale, amintiri, eseuri autobiografice și confesiuni scrise de autori români contemporani. Nu e solemnă, nu e „academică”, nu e scorțoasă. E mai degrabă o literatură a vieții trăite, spusă cu umor, sinceritate și uneori cu un strop de autoironie. Ce-i mai place să bată câmpii, când habar n-are răspunsurile corecte! Eu, fraieră, că mă uit în gura lui. Mă rog, în ce-o fi având el (știu că-i o ea) în loc de gură.

Simona Șora a publicat și romane, ceea ce mi-s tare-tare curioasă să-ntâlnesc.