Am decis să încep a scrie despre Fugarul, înainte să ajung la deznodământ. Mă știu prea bine: în funcție de ce încheiere va alege Stephen King pentru supereroul său, voi tuna și voi fulgera, anulând toate meritele scriiturii de pân’ la ultimul punct al cărții.
În ultimele zile m-am jucat cu AI (Copilot și Davinci) pe generarea de imagini pentru cele trei proiecte noi ale anului. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am propus să-l las (pe AI) să lucreze pentru mine și la afișele pentru cărți. Pentru prima carte, sunt extrem de mulțumită de colaborare.
De ce astă carte
Am aflat de la B. despre Fugarul în momentul în care am citit Marșul cel lung. El a confundat cele două curse, dar din fericire, habar nu mai am ce mi-a povestit despre Arnold Schwarzenegger în rolul Fugarului.
B. a cumpărat cartea dintr-o librărie reală, deși m-am opus vehement. Pe internet aș fi găsit un cupon de reducere sau orice altă ofertă pentru a nu plăti prețul întreg, 55 de lei.
Librăria din Timișoara în care am fost în vizită de Crăciun este una dintre cele mai frumoase pe care le cunosc, chiar dacă nu știu prea multe librării. Poate că-i de vină și numele ei, Cartea de nisip, după splendida povestire a lui Borges.
**** O cursă imaginată în 1982 pentru anul 2025
Fugarul (The Running Man) este un roman scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman. Are doar 260 de pagini și ai putea crede ușor, cunoscându-l pe Stephen King din zilele noastre, că este o nuvelă, un ceva de proză scurtă. Dar, surpriză, este chiar un roman — unul alert în primul rând. Foarte alert. N-ai cum, la capătul lui să nu ajungi epuizat, chiar dacă fizic spre deloc, totalmente emoțional.
Pe coperta interioară, Marian Coman vorbește despre distopia lui King. Eu nu-mi amintesc acum, de mă iau pe nepregătite la întrebări, vreo povestire a lui Stephen King care să aibă drept cadru o altă lume, decât una de asta defectă, a extremelor negative: sărăcie, poluare, supraveghere totală, vânătoarea de oameni ca divertisment. Și de-o fi vreuna care nu-mi trece prin minte, cu siguranță, la nivel de individ, dacă nu de omenire — era bifată.
Ce asigură mare parte din efectul de cursă contracronometru și de sufletul cititorului ținut la gură este numerotarea capitolelor, care sunt foarte-foarte scurte: 101 capitole, numerotate invers (...100 și numărătoarea inversă continuă.../...000 și numărătoarea inversă continuă...).
Zice AI că este o carte scrisă în 72 de ore, informație care mă năucește. Wikipedia îmi mai potolește nițeluș uimirea: conform celor spuse de King în autobiografia sa din 2002, Fugarul a fost scris într-o săptămână. Deși răsfoiesc acum volumul Despre scris - Autobiografia unui meșteșug, mi-i imposibil în cele 300 de pagini taman peste timpii corecți ai scrierii Fugarului să dau.
Tot am pomenit cursă, lume distopică, capitolașe, dar nu l-am introdus în scenă pe supereroul Ben Richards. Un tânăr sărac, are 28 de ani, 1.88 metri, 83 de kilograme și o fetiță de 18 luni, extrem de bolnavă. Este șomer. La testarea de la 14 ani a dovedit un coeficient de inteligență superioară, 126. La 16 ani s-a căsătorit renunțând la Școala de Meserii Manuale, din care parcursese 2 din cei 3 ani.
Lumea am zis deja cum e: poluare ucigașă, inegalitatea socială — de la sărăcie lucie la lux și opulență —, o Rețea totalitară care controlează informațiile, deci realitatea. Parcă ne sună foarte cunoscut ce și-a imaginat Stephen King pentru zilele noastre, nu?!
Care este soluția disperată pe care o alege Ben pentru a-și salva micuța? Pentru a câștiga bani, el se înscrie la cel mai periculos show TV: Fugarul — un joc în care concurentul este vânat în direct, oriunde în lume, de echipe de ucigași profesioniști. Premiul constă, desigur, în bani și faimă. Miza este să supraviețuiască cât mai mult, de dorit 30 de zile, publicul fiind milioanele de telespectatori (500 de milioane) care așteaptă să-l vadă murind în direct. Dacă Ben rezistă 30 de zile fără să fie prins și ucis de cei care-l vânează, câștigă un miliard. Nu mai scriu moneda, probabil neodolar, căci e un sistem complicat: bogații nu foloseau aceeași unitate monetară cu săracii.
Fugarul a fost scrisă la trei ani după Marșul cel lung. Pentru mine, povestea este aceeași. Nemaifiind vorba despre o cursă cu 100 de concurenți, mi-a fost mult mai simplu nu doar să empatizez cu Ben, ci chiar să devin fanul său fanatik: Ben, dacă pentru a câștiga trebuie să arunci toată omenirea în aer, sunt de partea ta! Căsăpește-i pe toți, mama lor de ticăloși!
Avem de-a face iară, ca și-n Marșul cel lung — AICI am scris despre prima cursă — cu pilonii noii realități: televiziunea ca spectacol și violența ca divertisment. Și pentru că încă de la începuturi Stephen King a fost Stephen King, chiar dacă a publicat sub acoperire, avem în primul rând oameni buni și oameni răi. Și, ce să vezi, oamenii buni nu sunt personaje 100% pozitive și nici invers. Cred că asta m-a atras dintotdeauna la scriiturile sale: nu operează cu îngeri și demoni, în tonuri de alb și negru.
În ciuda umbrei Armagedonului, spectatorii începuseră să revină. Aveau ochii strălucitori, holbați și parcă excitați sexual. Apăruseră mai multe proiectoare portabile, care erau ațintite asupra mașinii, scăldând-o într-o lumină violentă și dezvăluind parbrizul distrus.
Fețele lor erau diferite, însă toate aveau o trăsătură comună: păreau incomplete, ca niște fotografii găurite în dreptul ochilor,, sau ca niște puzzle-uri cu o piesă minoră lipsă. „Le lipsește disperarea”, gândi Richards. În stomacurile acelea nu urla niciun lup flămând. Mințile acelea nu erau obsedate de visuri nebune sau de speranțe demente.
Despre steluțe
Am citit cartea în prima săptămână a lui ianuarie ș-am ales-o dintre zecile de necitite datorită subțirimii. Are numărul doi pe lista cărților terminate, nici nu mai știu dacă am spus. În capul meu, visez că voi bate propriul record, acela al celor 10 volume citite într-un ianuarie. Pentru asta trișez la numărul de pagini. Nu-mi închipui că atunci toate or depășit cinci kile.
Îl iubesc pe Stephen King, sunt dară de milioane de ori subiectivă. Îmi plac mult primele scrieri, cele sub pseudonim, pentru că nu ating șapte sutele de pagini ale zilelor noastre. Prin asta, poveștile sunt mai puține, dar mai concentrată este acțiunea.
Pentru începutul acestui an, Fugarul fu 100% pe gusturile mele. Probabil că, în orice altă perioadă, nu m-ar fi dat pe spate. Nu mi-s fanul suspansului ș-al exploziilor. De astă dată, a tremurat carnea pe mine în așteptarea deznodământului. După ce m-am chinuit cu Jurnalul unei nopți nedesăvârșite, chiar de citeam un manual de utilizare a ferăstrăului electric scris de Stephen King, tot satisfăcută eram.
Nu mi-am pierdut mințile într-atât încât să arunc cu cinci steluțe, dar fu o lectură faină-faină.
- Fugarul de Stephen King, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, editura Armada, 2025, 263 pagini.
➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.
➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.
➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:
1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu