FEMEIA LA 1000°C

În iunie se adună 13 ani de Zambetania. 2022 fu cel mai slab dintre ei, ducă-se!

De ce astă carte

Titlul mi-o atras dintâi atenția într-un magazin ce vinde ziare. 

Abia ce aflasem că la crematoriu aceasta este temperatura optimă. Cum de s-or aliniat așa planetele? Văzusem pe canalul de crime un caz în care o  mamă de 18 ani era acuzată că și-ar fi ars de viu bebelușul abia născut. Avocatul ce-o apăra o zis că știința demonstrează făr de tăgadă că-i imposibil. Atunci l-am întrebat pe Google care-i temperatura de perpelit carnea de om și m-o trimis la o mie de grade. 

Titlul m-o atras, dar imaginea de pe copertă m-o convins că-i musai să aflu și care-i e povestea. 

⧭ Toate celelalte volume despre care am scris, aproape 300 am ghiveciuit până azi,  sunt îngrămădite ACI și DINCOLO. 

***** Despre o Femeie ca niciuna alta

Mi-aș dori, de-aș avea puterea de a decide, ca toate cărțile să fie însoțite de mărturiile autorilor cu privire la nașterea poveștii. Sunt fascinată de aste dedesubturi. De exemplu, Hallgrimur Helgason în 2006 primește o listă cu numerele de telefon ale tuturor locuitorilor de pe o stradă oarecare din Reykjavik. Tre să-i sune pe toți pentru a-i îndemna să voteze cu Partidul Social Democrat. A treia persoană cu care vorbește este o femeie în vârstă, care locuiește într-un garaj. 40 de minute de inteligență și umor sclipitor primește apelantul. În 2011 publică romanul al cărui punct de pornire fură taman cele 40 de minute cu nepoata primului președinte al Islandei. 

Herra Bjornsson își povestește viața în ultimele ei clipe pe Pământ. Tonul ironic, umorul cu carul, modul în care-și suie-n căruță toate necazurile și neîmplinirile, m-or dus cu gândul la Otto Witte, eroul lui Andrew Nicoll din Dacă citești asta înseamnă că am murit (AICI textul dedicat). 

Am citit cartea în luna iunie și mi-i încă extrem de vie în suflet Herra. N-aș ști acum să numesc un alt personaj pe care l-am iubit atât de mult și după ce cartea s-o sfârșit. Poate Ove să fie într-un astfel de top. AICI am scris despre Ove, bărbatul lui Fredrik Backman. 

Herra este, înainte de orice și de toate, de neuitat. De la primele rânduri viața sa este atât de reală, deși autorul ei mărturisește că-i multă, foarte multă ficțiune acolo. Înfrântă de boală și bătrânețe, Herra levitează cu maximă luciditate deasupra întregului drum de la începuturi  pân la ăst capăt. Călătorie în care suntem invitați să-i fim însoțitori și puține daruri livrești fură mai prețioase. 

Eu, pasărea condamnată să zacă la pat, afirm: zilele devin tot mai diluate pe măsură ce înaintezi în viață. La început, existența ni se pare enormă, iar noi ne părem insignifianți: o sorbim cu nesaț. Ne petrecem viața lipăind-o lacomi până când ne dăm seama că nu a rămas nimic de stors din ea și realizăm că noi înșine suntem mult mai importanți decât zilele, decât timpul și toate lucrurile pe care le numim realitate, fenomen pe care bărbații îl venerează de secole, dar care pălește devenind insignificant în comparație cu irealitatea.

Nici n-aș ști a zice ce-am iubit mai mult: franchețea, deplina deschidere, incisivitatea. Ca și-n viața mea de toate zilele, la Herra m-o atras analiza necosmetizată, crudă, asumarea întregii responsabilități pentru 8, 9 decenii de viețuire. Și nu-i un dans  de pe culmile fericii la poalele disperării, cum ai crede că-s toate viețile.  Nici nu știu a zice cum îi. Herra se tot azvârle-n viață cu furie și lăcomie până când trage linia ultimului bilanț.

Dacă bunica Vera fusese „bună și bună”, cum obișnuia ea să spună despre lucruri, atunci mama a fost bună și bună și bună. După care am apărut eu, care n-am fost nici măcar o singură dată bună. Dintr-un motiv sau altul, m-am dovedit complet lipsită de acest spirit blând și neobosit, de bunătatea și abnegația înnăscute asociate cu insulele Svefneyjar din Breidafjordur unde mi-am petrecut primii șapte ani din viață. Am fost o mamă mizerabilă și o bunică și mai rea.

Parcă 80 de ani are Herra când încă fumează singură ca o locomotivă, imobilizată la pat,  într-un garaj închiriat ce-i este locuință, departe de cei trei băieți ai săi și aproape de o grenadă, care-i este cel mai bun prieten. Pe când era copilă tatăl i se înrolează în armata nazistă și de aci nu doar în viața Herrei se declanșează răul, ci întreaga familie a ambasadorului Islandei va fi zdrobită. Cum de grenada-i este nădejde aproape întreaga viață, nu-i greu de priceput când povestea se adună. Cum scoți însă războiul din tine când în toate clipele buzunarul ți-i plin c-o bombă mică? Poate că și din ăst motiv viața îi explodează în multe rânduri,   pentru ca grenada aia să-i fie lumânare pân la ultima suflare.   

Nu-s puține scrierile care au ca temă anii premergători războiului (Al Doilea Mondial) și pe cei care i-au urmat. Dar o carte cu un personaj atât de șocant, de imprevizibil, de asumat, de puține ori spre deloc îmi fu dat să-ntâlnesc. Poate că va muri în focurile crematoriului, așa cum îi este dorința, dar întreaga viață și-a trăit-o la cota o mie. O și adunat o mie de vieți în una singură, asta-i clar! Ș-apoi coperta asta este atât de Ea! Nu mi-o poci închipui altfel. 

Toate cele o mie de vieți ale Herrei sunt în carte piese de puzzle. Pân la urmă nici nu contează de vor forma un întreg or pe undeva, pe drum, s-or mai rătăcit dintre bucățile esențiale. 

Doamne Dumnezeule. Ce sistem ciudat avea și proiectul ăsta urieșesc numit viață, și ce reguli ciudate! Pentru a da viață, femeile trebuiau să se dea cu ruj roșu pe buze și să poarte bluze strâmte pentru ca lalelele să se transforme în castraveți. Apoi trebuiau să frământe castravetele până când ieșea din el gemul de stridii, pe care îl vărsau peste ouă, apoi așteptau câteva zile până când din maglavaisul ăla se  forma o față. 

Pentru unii dintre cititori poate fi o poveste greu de dus pân la final. Poate că Herra-i prea grosolană, monstruoasă, lichea, vulgară, lepră,  frustă, neîmblânzită, mojică, antisocială, curvă. Eu iubesc scriiturile acestea în care frumusețile sunt pitite sub bube, mucegaiuri și noroi.

– Ai voie să scrii poezii dacă ești în SS?

– Nu. Doar să omor.

– Cum e…să omori?

– Cine omoară moare. Cine e omorât trăiește.

Cum o fi nu doar să aduni traumă după traumă, ci să și defilezi cu ele la vedere? Cum o fi nu doar să nu te temi de doamna cu coasa, ci s-o și inviți în viața ta? Peste trei săptămână să ne găsim la o mie de grade, e taman bine, zic! 

Un prieten din altă viață, căruia m-aș spovedi cât de mult mă bântuie Herra, mi-ar cere să analizez de ce mă identific atât de mult cu ea, când viețile noastre îs atât de opuse. I-aș mărturisi că mi-aș dori ca o bucățică din forța Herrei de a înfuleca viața să se lipească și de mine. Căci este puterea ei cea mai mare forța asta de a se opune normelor și standardelor prin asumare directă, de a nu se încolona în rând, nu doar prin mormăituri pe la colțuri ci foarte vocal. 

Despre steluțe

În iunie am acordat volumului titlul de Cartea lunii. Și-mi imaginam că voi defila cu Herra în proiectul special din decembrie, 31 de zile pentru 31 de povești. Viața, în anul abia dus,  nu fu prea interesată de planurile mele însă. 

Există însă povești care rămân mereu cu mine, indiferent de trecerea timpului. Pe ăst pomelnic al viilor e din vară și Herra. Ce bucurie! Abia aștept să văz pe ce loc se va sui în topul celor 10 cărți ale anului. 

• Femeia la 1000°C, Hallgrimur Helgason, traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu, editura Art , 2020, 538 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

**      volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.