Zambetania: GLONȚUL DE ZAHĂR

Că se gătară și Paștele, acuș ajunge Crăciunul, să continui parada cărților. Pentru azi, am cules volumul cu numărul 21 de pe lista lecturilor anului. Pentru vineri este în plan unul dintre cele mai frumoase romane ale anului, ceva cu cimitire, absolut delicios!

De ce astă carte

Povesteam la prima întâlnire cu Haralamb Zincă, în cazul Dispărut fără urmă, c-am ajuns să citesc și să scriu contratimp. Era musai ca cele două volume să le predau prietenei mele Crisa de Paște, ea fiind mare-mare fană a autorului. Musai, în sensul că funcționez optim doar în condiții extreme.

Deși întâi am citit Glonțul de zahăr, am scris prima dată despre Dispărut fără urmă dintr-un motiv simplu: mi-a plăcut mult mai puțin, iar textele se scriu singure atunci când mi-s dezamăgită.

*** Niște ticăloși iară

He, he, he... mi-s tare curioasă ce-or mai ascunde celelalte două romane ale domnului, pe care le am în teancul aflat în așteptare. Cu astea de le-am biruit, mi-s lămurită: spioni cu caru', contraspioni, spioni la spioni.

De astă dată schema fu: interes pentru operațiuni militare. Nu la nivel de Cincu și Smârdan — iaca la ce-mi folosiră anii de hrănit armata în poligoane militare — ci ceva măreț pentru agenturili străine. Poate ați crede că-i simplu de aflat secretele măreței Românii comuniste: că te duci camuflat cu iarbă și noroi și te iau de-al lor or că te dai cioban rătăcit or că te teleportezi general.... Nu, nimic din toate astea! Singura cale este să ajungi la fotografiile oficiale ale operațiunilor. Cum șantajezi profesionistul cu peliculă? Prin nevastă. Nevasta? Prin amant. Amantul? Surprize, surprize...

Nu am nicio idee cum lucra cu adevărat Securitatea; presupun doar că scriitorul nu fabulează prea mult în direcția tehnicilor și oamenilor sistemului. Dar, zău așa, tot mi se par niște gogomănii cât casa. Cuplul de aur: paranoia și ridicolul. Niște oameni or fost psihic mutilați, niște vieți or fost curmate prin mizeriile astea, iar eu, de sub pilotă, c-un soare blând de aprilie-n fereastră ș-o Minucă-mi culcușită-n poală, mă revolt că prea multă prostie, dom'le...

Dramele romanului mi-or amintit de un tată-socru care-mi povestea că întotdeauna avea grijă ce vorbea în casă, din teama ca nevasta să nu-l toarne la Securitate. Eu mă hăhăiam, pentru că mi se părea o exagerare, un alint... Abia acum am înțeles și ceea ce-mi scăpase în relația toxică inginer agronom - juristă la partid.

...un infractor potențial, înainte de a săvârși o faptă antisocială, cu consecințe grave atât pentru el cât și pentru societate, nu trăiește izolat, ci în mijlocul semenilor săi... Muncește undeva... Locuiește undeva... Are prieteni, vecini, dușmani. Nu poate fi lipsit de o viață interioară, fie ea chiar primară. Un element lăuntric, de natură psihică sau psihologică, supus unui șoc exterior, poate deturna un destin, fixându-l pe o altă traiectorie.

Dacă în cazul lecturii anterioare mărturiseam că finalul, care a negat tot ce-a fost pân la el, m-o dezamăgit cumplit, pentru Glonțul de zahăr bilele negre sunt și mai multe. Firul principal este iarăși mult prea întortocheat: prin șantaj prefabricat, Securitatea folosește o mână de oameni exact cum mânuiește păpușarul marionetele la teatrul de copii. Aflăm de la primele pagini, tot de la naratorul-scriitor, ca și-n Dispărut fără urmă, cine se sinucide și cine face pușcărie. Singura diferență este că de astă dată scriitorul de succes nu se mai numește chiar Haralamb Zincă, ci Corneliu Cara. De-mi oferi pe tavă încheierile încă de la debut, d-apăi ce suspans să mai adun?! Singura curiozitate care rămâne e: cum s-a ajuns acolo? Când explicația e întâi hăis, apoi cea, nu prea mai rămâne mare lucru.

Apucasem să mă spovedesc că Glonțul de zahăr are, totuși, mai multe bile albe decât Dispărut fără urmă. În primul rând, cuprinde cu vreo 100 de pagini mai mult, ceea ce ajută enorm: se diluează pân la dispariție sentimentul sâcâitor că citești doar scheletul unui mare roman. Personajele nu mai sunt abia creionate și construite superficial, doar din dialoguri. Le sunt aduse-n prim-plan gândurile și reacțiile, pot cotrobăi mai ușor prin mințile lor. Întâmplările în care sunt prinși protagoniștii sunt mai multe, mai dese, așa că iară oleacă de habar prinzi despre ce-i de capul lor. Și, spre surprinderea mea, chiar m-a atins povestea. Eternul triunghi amoros (soț-nevastă-amant) fu mai incitant decât tragedia familiei care nu cunoaște nici după douăzeci de ani adevărul despre dispărutul făr de urmă.

N-am uitat că-i o carte publicată în 1981 și m-o surprins olecuță perechea spionaj militar - șantaj cu materiale erotice....

Noroc că m-o lămurit AI cu explicațiile pentru titlu. Am crezut că, fiind cu ochii în carte și cu urechile la pasagerii din tren, nu le-am prins din prima. Pare-se că și alți cititori or avut aceeași nelămurire, drept care l-am chestionat pe Deșteptu' Suprem.

Cică: Un glonț de plumb face zgomot, lasă o gaură și o balistică clară. Un „glonț de zahăr” se topește. În jargonul spionajului, asta înseamnă o lichidare discretă. Nu te omoară fizic cu pistolul, ci te „dizolvă” social, profesional sau psihic. Te face să dispari fără ca cineva să poată arăta cu degetul spre o armă anume. Și eu care credeam că am fost neatentă la vreo acadea securistică...

Ce ascunde Glonțul de zahăr? Probabil multe povești adevărate din perioada comunistă. Care și azi există actualizate cu vârf și îndesat. Un profesionist care-și adoră meseria - soțul, fotoreporter militar. O femeie frumoasă, care bifează cam toate modurile în care poți trăda o relație. Și un urmaș cantacuzin, școlit, plimbat, avut. Pe ce butoane apasă Securitatea la fiecare dintre ei pentru a-și împlini misiunile? Taman pe alea care nu ți-ar trece prin cap. Este uluitor cum, în complot, vor fi implicate zeci de persoane, nu doar din țară. Și cât de ușor, de la întâmplări banale, se ajunge la drame.

Și mai sare ceva foarte puternic în ochi: fiecare dintre piloni (și pioni, concomitent) este în aceeași măsură și victimă și călău. Avem prejudecata de a arunca în piața publică cu pietre doar în ibovnică, dar fiecare piesă a puzzle-ului ascunde foarte multă neiubire, toxicitate, soartă crudă.

Spre deosebire de romanul anterior, construcția personajelor este mult mai amplă ziceam și prin asta ele sunt mult mai ușor de antipatizat or de iubit. Totuși, emoțiile puternice lipsesc chiar și atunci când tragedia este desăvârșită, ceea ce cam nedumerește într-o scriitură polițistă, cu aplecare atât de profund psihologică.

Dacă de bocit n-am bocit — căci la ce altceva să mă refer prin emoții puternice — există în cadrul filmului (pentru că totul este extrem de cinematografic) imagini care rămân și după ce pe carte se va așterne praful.

Poate o mamă, din dragoste desigur, distruge prin control viața fiului cum nici măcar Securitatea nu izbutește? Când se prăbușește un om? Atunci când este imobilizat pe patul de spital sau atunci când umblă ca o fantomă prin viață. Pân la urmă, există în cartea asta multe feluri de iubire... cum de n-are niciuna vreo valoare salvatoare, vindecătoare și totul e atât de strâmb?

Făr' de legătură cu nimic — ce surpriză, dragă — am citit din carte în timpul unei călătorii cu trenul. Lângă mine, un domn sublinia pe cartea sa cu pixul, apăsat, de parcă măcelărea porcul cu toporul. M-o durut fizic. Încă din pruncie, cărțile mâzgălite îmi dau fiori reci pe șira spinării.

Și, tot făr' de legătură, la întoarcere, când era deja întuneric bine afară, am asistat la o scenă, asta: vecinei mele de scaun i s-o ghici în direct pe Tiktok dacă se mai împacă ori ba cu bărbatu'. Din păcate pentru ea, specialista de dincolo de ecran nu prea auzea din cauza zgomotului de tren, așa că au rămas să rezolve viitorul în privat. Aș fi vrut s-o sfătuiesc eu pe loc, gratis, că de vrea să se împace, să o facă; de nu, nu! Dar eram prea ocupată să descurc toate ițele țesute de Corneliu Cara.

Despre steluțe

Când scriu despre o carte, scriu despre mine. Am în minte întipărită lectura unor cărți suprapusă momentelor personale trăite atunci: când Buna a împlinit 99 de ani, acuș adună 102, am citit Paradisuri pierdute ș-am copt un vailing de gogoși; când am decis să plec dintr-o mare iubire (te-mbrățișez, Iona), citeam Cortázar și Manuscris găsit într-un buzunar. Mai recent, romanul lui Teleșpan va fi mereu dublat în gândurile mele de cele două orășele din Germania și Franța, unde m-am străduit în februarie să-l buchisesc.

Așa se face că și acest Glonț de zahăr va rămâne-n veci legat emoțional. Într-o joi (ce libertate!) m-am urcat într-un tren pentru a mă întâlni cu un om drag, pe care nu l-am mai văzut de vreo 25 de ani. Pe bilet, CFR-ul promitea trei ore dus, trei ore întors. A fost ziua mea norocoasă: la plecare trenul a întârziat 45 de minute, la retur, 81.

Eram pregătită cu trei cărțulii, dar pe motiv de pasageri vecini mult mai interesanți decât hârtia, abia de-am citit 150 de pagini semnate Haralamb Zincă. Mă amuz reamintindu-mi că vagoanele erau nou-nouțe și că un roboțel ne anunța la fiecare stație: Atenție la bagaje!. Îmi imaginez și că peste 500 de ani, când poate că vor exista și-n România trenuri care se vor teleporta cu viteza luminii, vom fi întâmpinați tot cu: Atenție la bagaje! Tare mi-s curioasă de joi, acum când scriu este duminică, câte scaune nou-nouțe sunt deja operate cu marker, gumă de mestecat, eventual și Ion+Maria=Love.

Așadar, lectura Glonțului e strâns legată de-o regăsire. Într-o joi după prânz, într-un apartament închiriat la ultimul etaj, am trăit un deja-vu continuu. Eu, prietena mea, puștiul ei grozav p-o canapea rezolvând fluierând un cub Rubik complicat. Am simțit că n-a existat nicio pauză lungă. Că ieri veneam împreună de la liceu și azi, trei decenii mai târziu, nu s-o schimbat nimic.

Nu cele mai bune prăjituri, nu cel mai uscat tavan, nici măcar vreme chiar bună nu fu... cadrul perfect pentru: Îți mai amintești când m-ai certat zdravăn? Dar când mi-ai făcut o surpriză uriașă de ziua mea? Nu ni le mai amintim pe alea vechi, doar le savurăm pe astea noi.

M-o prins nițel mai mult volumul acesta decât anteriorul, recunosc. Dar, pân la final, m-am mai dezumflat. Parcă niște chestiuni nu se leagă, parc-ar mai lipsi niște explicații, parcă... Parcă nu-i drept pe ambele să le notez cu trei steluțe, dar altfel nu m-am priceput. Dispărut fără urmă nu fu de două steluțe, Glonțul de zahăr nu-i de patru. Atât de simplu!

Bun venit la bordul trenului! Sper că ați avut o călătorie plăcută!