Zambetania: APĂ PROASPĂTĂ PENTRU FLORI

Am ales pentru coperta închipuită cadrul acesta care poate șoca și ca avertisment pentru un text pe care l-am scris cu mare bucurie. Știind că nu pentru toată lumea crucile și mormintele sunt teme confortabile.

Doamnelor, domnilor, cartea cu numărul 3 din martie și 18 din 2026, așadar...

De ce astă carte

În decembrie am aflat de la un văr despre care habar n-aveam că citește, darămite că publică despre lecturile lui, de Apă proaspătă pentru flori. Mă mai intersectasem pe cărările mele virtuale cu titlul, dar n-am fost convinsă suficient cât să-l cumpăr. Apoi mi-am amintit cât de mult mi-o plăcut Trei, prima întâlnire cu Valérie Perrin, chiar de fu audio, deci defectuoasă.

De-mi amintesc corect, din prea-mărinimie, fiul fratelui mamei mi-o dezvăluit atunci nu doar întreaga poveste, ci și finalul. Am fost complet relaxată; știam că pân voi ajunge la carte, amintirile despre ea îmi vor fi toate dispărute. Scenariu îndeplinit!

**** Când totul e pierdut, mai există un milion de șanse

He, he, he, ce simplă-i povestea asta! Cei trei S, pur și simplu: simplă, splendidă, superbă. Aproape că-l invidiez pe văr-miu c-o citit-o în limba-n care o fost scrisă, franceză.

Ca la orice carte, să scriu întâi despre mine. Iubesc cimitirele. Toată pruncia am mers cu bunica maternă, în săptămâna Sfântului Ilie, să dereticăm mormintele. Asta însemna că bunica lovea cu sapa printre buruieni, pe un soare de topea și pietrele, iar eu întrebam nonstop: aici cine a murit, de ce a murit, dar dincoace... de ce, cum?

Pe atunci, pentru mine bunica era o zgripțuroaică. Nici nu se compara cu bunica paternă, care era (și este) o sfântă. Abia anul trecut i-am aflat soarta crudă ș-am început să o redefinesc. Sunt peste treizeci de ani de când nu mai este. Pe lângă rufele pe care le spăla cu apă de ploaie și săpun cu sodă caustică și le limpezea în apă colorată în albastru, pe lângă plăcintele cu brânză abia scoasă din prepeleagul unde era pusă la scurs, cele mai calde amintiri cu ea sunt din anii cimitirului.

Când nepoțelul meu abia începuse să vorbească, nu știu de împlinise doi ani, treceam cu autobuzul pe lângă cimitirul cel mare al orașului de-mi era atunci, în altă viață, casă. Maria, cine a murit acolo? Ion. De ce? A fost bolnav și a murit la spital. Dar, dincolo? Mircea. De ce? A avut un accident de mașină. Cimitirul era deja zece stații rămas în urmă și eu tot mai aveam de inventat. Dar la crucea aia neagră? Gheorghe. Și la aia albă? Vasile. Nu, Maria, Vasile e tata, e acasă, n-a murit — rosti copilul printre sughițuri. Știu că n-a murit, dar alte nume nu mai știu... Abia atunci, atât de târziu, am înțeles câtă disponibilitate a avut bunica, la toți Sân-Ilie, să-mi inventeze povești, să-mi repete destine. Și acum mă emoționează teribil adevărul acesta.

Unul dintre cele mai frumoase momente petrecute cu B. în anii ăștia — de-s acu zece — fu la Sighișoara, în cimitirul vechi. Era foarte dimineață, poate șapte, ceața nu se ridicase complet; cimitirul este terasat, pe mai multe niveluri. Și B. îmi traducea de pe cruci șterse meseriile din germană ale morților: brutar, lăptar, croitor... De mă gândesc bine acum, cam mulți brutari atunci! Nu cumva domnul B. rămăsese în pană de inspirație, ca mine-n cazul Vasile — tatăl nepotului, nu mort, ci viu acasă, schimbând calorifere?

Și ca să-nchei kilometrica deschidere, mai spui doar că dintotdeauna m-or atras mormintele părăsite. Știu exact ce mi-o născut apucătura asta. Copil fiind, îi citeam bunicii din cărțulia albastră a povestirilor duhovnicești. Acolo, o femeie care mergea să îngrijească mormântul soțului aprindea o lumânare și curăța mormântul vecin, abandonat. La un moment dat, trece printr-o operație foarte dificilă și visează că a fost salvată de un medic, medic care este îngropat în mormântul străin de-l grijea de ani. Copil fiind, minunea aceasta m-o marcat profund. Acuș mă amuză, dar tot bibilesc de mulți un mormânt străin, cu credința deplină că undeva, cândva, fantoma din el mă va ajuta. Este o grămadă de pământ micuță, cu o cruce de piatră pitică, făr de niciun înscris. Mereu îl dojenesc pe B. de omite să aprindă lumânare băiețelului... De unde știi tu că este un copil? — nu-și termină gândul cu nebuno, dar eu citesc bine gânduri.. Știu, e atât de clar, ce altceva decât băiat să fie?!

Apă proaspătă pentru flori, cu o protagonistă savuroasă care lucră (administrează) și trăiește într-un cimitir. Violette Toussaint, căci despre ea este vorba, mi-o amintit de personajele cătrănite, atât de iubibile, ale lui Fredrik Backman — asprime exterioară și miez cald. Este atât de tânără Violette și deja o risipit vreo cinci vieți. Mă gândeam că unii dintre oameni, foarte puțini aș decreta, n-ar putea lovi un om doborât, dar că viața o face adesea. Ești la pământ pentru că... mai du și asta, mai primește din partea casei și astalalta. Multe înfrângeri a încasat Violette. Dar victorii? E de aflat, zău!

Mama nu mi-a lipsit niciodată. Doar atunci când am avut febră. Când am fost într-o stare bună de sănătate, deja crescusem. M-am înălțat dreaptă ca o prăjină, de parcă absența părinților mei mi-ar fi pus un arac drept sprijin pentru coloana vertebrală. Și acum am silueta dreaptă. Aceasta este o caracteristică a mea. Nu am fost niciodată încovoiată, nici măcar în zilele grele. Mă întreabă oamenii adesea dacă am făcut dans. Răspund că nu. Că doar viața m-a disciplinat, m-a urcat și m-a coborât în fiecare zi.

Jurnalul unei femei mature, cu toate filele: și cele mai negre, și cele mai rozulii. Un tablou-destin care se desăvârșește doar la final, atunci când toate piesele de puzzle și-au găsit lăcașul. Ceva suspans, olecuță de iubire, niște ură, un țâr de acțiune... toate îmbrăcate-n scriitura caldă a lui Perrin, făr de furie și ocări, mai degrabă-n acceptarea cu pași mărunți a marii sorți. Nu judeca fiecare zi după recolta adunată, ci după semințele pe care le semeni.

Un cimitir din Burgundia, câteva picături de vin Porto băute seara, un Don Juan, un comisar, mormântul a trei fetițe, o iubire neîmplinită, bonus transgenerațional și o a doua iubire pe cale să se rateze... totul sub tonul empatic al lui Valérie Perrin pentru protagoniștii săi și astfel pentru viața de pe pământul ăsta doldora-n morminte, cruci și bucurii mărunte.

Mâine avem o înmormântare la ora 16.00. Un nou locatar al cimitirului meu. Un bărbat de cincizeci și cinci de ani, mort pentru că a fumat prea mult. În sfârșit, așa spun medicii. Ei nu spun niciodată că un bărbat de cincizeci și cinci de ani poate muri că n-a fost iubit, că n-a fost înțeles, că a primit prea multe facturi, că a luat prea multe credite de consum, că și-a văzut copiii crescând și apoi plecând, fără să apuce să se despartă în realitate. O viață de reproșuri, una plină de aparențe. Așa că i-au cam plăcut țigărica și țoiul care să-i înece amarul. Nu se spune niciodată că poți muri pentru că ți s-a acrit de toate.

Atât de puternice sunt imaginile cimitirului lui Perrin, or poate doar am suprapus cuvinte peste imaginile deja stocate în capul meu, încât am avut o stare de confuzie completă citind ulterior cartea lui Haralamb Zincă. Glonțul de sticlă are printre personaje o femeie care-și recapătă adesea liniștea într-un cimitir. De câte ori se întâmpla asta, mă așteptam să aflu vești noi și despre Violette. S-a întâmplat ceva foarte straniu: cele două lecturi s-au suprapus continuu, a trebuit de multe ori să mă scutur bine și să-mi repet că adulterina nu-i la promenadă prin grădina lui Violette.

Moartea nu își ia nici un moment de respiro. Nu știe nici de vacanță, nici de zile de sărbătoare și nici de întâlnirile la dentist. Nu-i pasă nici de orele de vârf, de perioadele când trebuie să pleci departe, de Autostrada Soarelui, de concedii plătite, de sărbătorile de iarnă, de fericire, de tinerețe, de nepăsare, de timp frumos. Este aici, peste tot, clipă de clipă. Nimeni nu se gândește de-adevăratelea la ea, altfel ar înnebuni. Este ca un câine strecurat printre picioarele noastre, dar nu ne dăm seama că este prin preajmă decât când ne mușcă. Sau, mai rău, când mușcă pe cineva drag.

Recitind ce-am simțit lecturând Trei, am descoperit uimită că se aplică 100% și în cazul Apă proaspătă: Pentru că nu mă-ntreabă nimeni, îmi răspund singură — Vindecare aș numi romanul de astăzi. L-aș transforma într-un manual cu instrucțiuni simple de folosire: uite, omule, nimic nu-i continuu strâmb, pierdut. Când tu crezi că ai ratat startul, nu-i decât o oportunitate în plus să te izbăvești. Când nu vezi nicio luminiță și nicio cale de scăpare, te dă un pas mai în spate. Acum privește limpede. Ai ajuns în alt punct decât cel pe care l-ai visat și pentru care ai investit. Simte-l, adulmecă-l. Din adânci suferințe clădește-ți credințe și nădejdi!

E o carte frumoasă, prea frumoasă.

Și, pentru final, una dintre ideile cele mai frumoase ale volumului: cărțile cu care avem chimie or ba — exact ca în cazul oamenilor.

Eram obligată să citesc cu voce tare: pentru a înțelege cuvintele, trebuia să le aud. Ca și cum mi-aș fi povestit singură ceva. Eram dublul meu: cea dornică să învețe și cea care mă învăța. Prezentul meu și viitorul în aceeași carte.
De ce mergi înspre cărți la fel cum mergi înspre oameni? De ce suntem atrași de coperte la fel cum suntem de o privire, o voce familiară, auzită și altădată, care ne întoarce din drum, ne face să ridicăm ochii, ne atrage atenția și poate că ne va schimba cursul existenței?

M-o mai atras mult năravul lui Violette de a consemna detalii într-un registru pentru fiecare înmormântare în parte. Simțisem imediat această necesitate de a înregistra urmele ultimei clipe, pentru ca nimic să nu se șteargă. Intenția sa era de a păstra câteva cuvinte despre eveniment pentru cei absenți, dar interesați ulterior. Ceea ce s-o suprapus perfect gândului meu că cele mai vii povești se scriu de lângă morți.

Violette pentru fiecare dintre locuitorii cimitirului folosește toate cuvintele de pe mormânt: Florence Leroux (1931-2009), Bertrand Witman (1947-2003), Olivier Feige (1965-2012). Așa ca o mantră a cât de multă zdroabă a fost și a cât nimic a rămas. Mi-a atras atenția acest detaliu pentru că îndeletnicirea mea preferată în orice cimitir este să calculez vârsta mortului. Eventual dacă sunt îngropate împreună familii să calculez cât a mai trăit nevasta după ce bărbatul a murit. În 99% dintre crucile verificate de mine, soțul a murit primul. Deci, Florence până-n 2000 a adunat 69 la care adun 9, aha, a murit la 78, tinerică! Betrand 53 plus 3, 56, a tras un băț mult mai scurt dară. Olivier 35 plus 12, 47, bietul de el, anii mei de-aș muri azi!

De-aș căuta un corespondent al scriiturii lui Perrin, și caut, n-am altceva acum de făcut, l-aș nominaliza pe Matt Haig. Parcă el mai scrie cu respect, cu delicatețe, cu atenție blândă pentru viețile care se mai pot repara... adică toate.

Nici nu mai știu dacă am spus că acesta este romanul cu care Valérie Perrin a debutat. Mda! Bun scenaristul, bună regia, de actori nici nu mai încape vorbă... O fi ea o carte cu peste cinci sute de pagini, dar nu știu cum naiba se face că nu-i decât un scurt metraj între momentul s-o născut ș-o murit trăind. Așa mi-o zis AI că-i debutul, și l-am crezut bleaga de mine, acuș văz că editura menționează că primul roman fu Duminicile iubirilor pierdute (2015), al doilea Apă proaspătă pentru flori (2018) și al treilea, Trei (2021).

Ador să râd de moarte, să-mi bat joc de ea. Este modul meu de a o zdrobi. Îi diminuez astfel importanța. Jucându-mă cu ea, las viața să țâșnească deasupra, să capete putere.

Despre steluțe

Cum de nu a primit cinci steluțe o carte despre care am scris leșinată de plăcere? Fooooarte simplu: nu mi-o plăcut finalul, fu în dezacord cu tot ce am citit pân' la el. Pentru a păstra misterul gândit de autoare, nu voi detalia mai mult.

Pe 16 martie, când am terminat cartea, mi-am notat pe fișa de lectură: prea multe pagini, prea multe întorsături, prea multă iubire și pe fața și pe dosul morții, prea multe siropoșenii. După o lună, când scriu textul dedicat, ca printr-un miracol, s-or evaporat toți prea ăia ș-o rămas exact ce-am spovedit. Mă cam doare mintea: s-o decantat pân o rămas doar apă proaspătă...

Și pentru că mi-s o sucită care azvârle mofturoasă cu steluțe, constat că primului roman (Trei) i-am acordat cinci steluțe și mare lucru nu-mi mai amintesc despre el după doi ani, dar că Apă proaspătă, vezi Doamne, a meritat doar patru steluțe — deși-l voi uita cu siguranță doar când m-oi muta la cimitir. Mă rog, sper să aibă B. bani să mă incinereze și să mă mute într-o pădure de-am văzut-o eu în fugă, din mașină, într-o noapte și n-am avut alt gând mai bun decât că mi-ar plăcea ca pe acolo să-mi fac veacurile.

Zic doar că, în multe zile, îmi trec prin minte imagini din Apă proaspătă pentru flori: despre cimitir, despre grădinărit, mult mai puțin despre personajele ei și întâmplările lor. Este unul dintre cele mai frumoase romane ale anului. Cam pe acolo pe unde este 8-ul lui Tudor Ganea. Cum între cele două lecturi nu există pic de asemănare, le-aș poziționa chiar la extreme, mă-ntreb de să le placi pe ambele nu-i semn de psihopatie, ceva dublă personalitate...

Cum oi putea cântări universul delicat al lui Perrin cu realismul murdar al lui Ganea?! Bașca să obțin și rezultat de egalitate. Răspunsul este simplu și firesc, doar fac pe interesanta. De cadrul pentru Apă proaspătă ar fi fost oricare altul: un sătuc de la poale de munte sau o insulă exotică, povestea m-ar fi lăsat (aproape) rece. Faptul că totul a avut ca fundal cimitirul, cu toate elementele sale pitorești, m-o fascinat. Cimitirul și grădinăritul, două dintre cele mai dragi îndeletniciri ale mele. S-o strigat bingo! Aoleu, uitasem taman de pisici. Sunt multe pisici în roman, nu chiar unșpe câte am eu amuș. Asta de Unșpe, nu cumva are grețuri deja...

Într-unul dintre episoadele cu misiunile concurenților prin Asia s-a ajuns la Cimitirul de Nord din Manila, unde mii de filipinezi locuiesc de generații printre mormintele transformate în case. M-au șocat teribil atunci micii sfârâind printre cruci de piatră și pruncii alergând cu mingea peste morminte. Am bocit de câte ori mi-am amintit despre sărmanele familii.

Abia la o carte de ficțiune, aceasta, am înțeles că oamenii chiar trăiesc acolo o viață normală: se nasc, se îndrăgostesc, se îmbolnăvesc, se iubesc. Nu într-un sătuc de la poale de munte și nici pe o insulă exotică, ci într-un cimitir, ce mare scofală! Nedumerirea-i cu atât mai mare cu cât chiar am interacționat cu doi administratori de cimitire pe șablonul lui Violette: aici stă mortul pe masă în capelă, dincoace se joacă fiul meu cu o minge și linge înghețată, nevastă-mea urmărește o telenovelă și eu culeg vișine pentru lichior de casă.