Urma o absență de cel puțin o lună. Nu că m-aș fi înghesuit cu publicarea până acum, dar motivul era o vacanță lunguță. E babană lista rețetelor aflate-n așteptare, însă nu mi-s cu dorință pentru câtă muncă presupun.
Am privit atunci turnul cărților nepovestite, m-am sucit și m-am răzgândit, pân la urmă am ales volumul cel mai greu dintre toate. Nu știam cum voi scrie, după doi ani, despre câtă durere cuprinde.
De ce astă carte
Dintâi mi-o atras atenția subtitlul — Noaptea în care am ars — în librăria online. Am știut imediat despre ce e vorba. Presimțeam că nu va fi o lectură cu respirații normale, dar că va fi atât de viscerală nu mi-am închipuit. Deși ar fi trebuit să anticipez corect, știind că-i vorba despre sistemul medical (și nu doar) din România.
Am citit cartea în iulie 2023. Deși zilele astea uit cam tot, îmi amintesc bine perioada Jurnalului. Bunica împlinea 99 de ani (acuș fusei cu tortul pentru 101) și refugiu mai sigur decât casa ei n-aș fi putut nimeri pentru o lectură cumplită. Culcușită pe cuvertura aspră, în spatele jaluzelelor aurii și metalice, în vociferări de orătănii, mult am mai plâns toate rândurile și toate viețile.
De-nceput, mai zic doar: am simțit de multe ori nevoia să abandonez lectura, să mă protejez. Totodată m-am simțit și obligată să o duc pân la capăt — dacă Alexandra Furnea le-a putut îndura, i le-oi putea și eu citi. Cred cu tărie că indiferența și ignoranța nu sunt calea. De eu n-o citesc, de pe mine nu mă doare, nu anulează tot ce s-a întâmplat. Sigur, nici nu salvez planeta stând în cur confortabil și citind lângă o bunică pe care o ador, c-un lighean de gogoși în coastă, smiorcăindu-mă despre cât de suferindă este viața altora — dar măcar să nu închid ochii a lehamite. Din păcate, oricât de mult aș vrea să văd documentarul Colectiv, putere nu am. Probabil l-aș privi cu ochii mai mult închiși.
În volum sunt cuprinse câteva fotografii cu trupul Alexandrei surprins în diferite faze ale nevindecării. Nu știu cum, dar le-am privit multă vreme, cu ochii larg deschiși. Sunt atât de speciale. Poate și pentru că rănile, numite de ea aripi de foc, par opera unui artist genial. Nebun, dar genial.
Într-o zi am să înnebunesc și fie am să mor, fie am să mă ridic din cadă și am să alerg cât de departe pot de acest loc, așa goală de carne cum sunt. Am să mă prăbușesc pe asfaltul murdar din fața Spitalului de Arși, dezbrăcată de tot ce am fost și, mai ales, de umanitate. Am să fac baltă sub mine, una mizerabilă, iar ei o să-și vadă chipul nemilos reflectat în apele ei însângerate.
***** Posibil cea mai dureroasă dintre toate cărțile lumii
Întâi de toate, l-am întrebat pe AI ce e cu 66, înainte să-mi recitesc ciornele de lectură. Când răspunsul lui a fost: 66 de zile de spitalizare, mi-am amintit automat informația corectă și m-am enervat, iară!, pentru cât de ușor o ia AI pe arătură... N-am fost niciodată elevul care să abereze răspunsuri: nu le-am știut, nu le-am dat! Drept e că-i cam invidiam pe colegii care reușeau să o ia pe câmpii — doar ca să evite secundele de tăcere neputincioasă.
Pentru mama, tatăl și sora mea.Pentru toți cei care s-au chinuit sau au muritîn spitalele nevindecării.Pentru cei care izbutesc să rămână oameniîn ciuda neomeniei ce-i înconjoară.Pentru România viitorului, în care corupția a fost nimicită,sistemul medical salvează în loc să ucidă,iar incendiul de la Colectiv este o amintire cumplităa unei tragedii care nu se mai poate repeta.
Mi-am amintit că, dacă Alexandra Furnea n-ar fi supraviețuit, ar fi fost victima cu numărul 66 a incendiului de la Colectiv, din octombrie 2015. Știu bine și azi momentul tragediei. Eram la Bacău și mi-o apărut pe undeva, pe calculator, știrea. La Oana Dimofte, apoi la Cabral — îmi reamintesc acum primele mele surse. Aveam internet pe o cartelă de Cosmote de trei euro și tot căutând actualizări ale informațiilor inițiale toată noaptea, imploram Universul să nu rămân fără credit taman atunci. Era vineri noapte, deci a doua zi n-aveam acces gratuit la internetul de la birou. Nu mai stătusem lipită de actualități din 2001, de la atacurile din 11 septembrie. Dar atunci aveam nelimitat la imagini pe televizor...
Ce m-o lămurit corect AI: la Colectiv au murit 64 de oameni. 30 în noaptea accidentului. Un supraviețuitor al incendiului s-a sinucis din cauza traumei în 2017 — el este în statistici numărul 65. 185 de persoane au fost rănite, dintre care 146 au fost spitalizate.
Am ales forma de jurnal pentru că nu mi-am dorit să scriu un text „frumos”, ci unul profund sincer, așa cum l-am gândit în cele mai grele momente ale vieții mele, atunci când nu aveam mâini cu care să aștern ceva pe hârtie. Atunci când judecam totul în cuvinte simple, întrerupte de suspine și de revelația ororilor la care eram supusă. Unii vor vedea în mărturiile mele strigăte de ajutor, alții o critică la adresa corupției din România. Jurnalul meu va însemna lucruri diferite, pentru oameni diferiți. Pentru mine, este un mod de a da sens suferinței.
Din copilărie am o teamă foarte mare de foc. De cutremur am căpătat-o mai târziu, mare fiind. Și de inundații, acuș, la bătrânețe. Cauza fricii de incendiu cred că e noaptea în care verișoara mea, croitoreasă, fix înainte de nunta ei, a uitat fierul de călcat în priză și ne-am trezit în mijlocul unui fum îngrozitor. Dimineața în care, copil de grădiniță fiind, am dat foc la un ambalaj de bomboane, căzut apoi pe plapumă… nu-mi amintesc să fi fost traumatizantă. Poate că mintea mea a transformat-o într-o aventură palpitantă, ca s-o pot duce. Eu și soră-mea salvate miraculos de femeia care ne-o crescut.
Dar mai mare decât frica de foc, apă și cutremur, mi-i azi (și ieri) frica de spitale.
De-aș fi emigrat vreodată — nu mi-o trecut niciodată prin inimă dorința— cred că aș fi făcut-o doar pentru a scăpa de lumea spitalelor noastre. Probabil că ș-un Simion ne-ar izgoni din țara asta. Spitalele nevindecării le numește Alexandra Furnea în memoriile ei. Sper că n-am repetat asta, mi-s prea ostenită.
Și-i tare stranie această teamă: nici eu, nici familia n-am adunat experiențe negative cu carul. Dar am adunat morți cu zile. Oameni care ar fi putut fi salvați, dacă... Pe care nu-i învie deloc că aud mereu: Da, dar să nu generalizăm, mai sunt unii profesioniști și unii empatici. Ghinion la noi în poartă! — ce dracu altceva să mai zici?!
Sper ca bolojanii care scurmă acum căcatul din toate domeniile să facă nițică lumină și în cazul ticăloșiilor din sistemul medical. Nu-mi vine a crede că au trecut 10 ani peste sloganul Avem tot ce ne trebuie. Lua-i-ar Gaia pe toți nenorociții! Infecții nosocomiale, 2025, Spitalul de Arși — oi, dar vai, ce știre senzațională și surprinzătoare pentru țara lui merge și așa, chiar de nu-i ce trebuie!
Nu-i o carte despre tragedia Alexandrei și corupția spitalicească. Este o oglindă crudă a României. Din păcate, nu doar a celei din urmă cu un deceniu — ci a unei țări bolnave, căreia i se cere să se reparare cu nesimțire, prostie și indiferență. Alegerile abia trecute ce altceva dovedesc? Colectiv este România. Și România este Colectiv.
Să mai enumăr condamnările din dosarul Colectiv, la șapte ani după tragedie, când primii morți erau dezgropați? În fruntea listei: omul care până deunăzi era vedetă în filmulețele cu gândaci de pe YouTube și-n emisiunile pentru consumatori. Chipurile, zilele trecute dădea cu subsemnatul pe la DNA...
Nu mi-s credincioasă, dar uneori crez cu disperare că doar un Mare Dumnezeu ne apără de mai multe drame și mai multă suferință. Sistemul clar nu o face. Parcă ni se întâmplă prea puține rele naționale, la câte ticăloșii suntem părtași. Ce ușor e să condamni sistemul, de parcă ar fi făcut din boscheți și cărămizi sparte și nu din oameni...
27 de ani avea Alexandra în noaptea Colectiv. Misiunea Jurnalului său public este limpede: un testament indelebil pe care îl las României, în speranța că, într-o zi, asemenea tragedii nu vor mai fi posibile. Nu-l știam pe indelebil, am aflat acum că înseamnă de neșters.
Se numește astfel – și nu, cuminte, „Jurnal de supraviețuitor” – pentru că în cei care suntem astăzi aici printre voi după ce am „scăpat” din Colectiv, a murit ceva. Toți ne-am „pierdut” viețile în seara aceea și am continuat să pierdem fragmente din ființa noastră cu fiecare om drag dus, cu fiecare nouă durere, cu fiecare umilință, cu fiecare infecție și cu fiecare baie sau procedură pe viu, efectuate în condiții mizerabile, în spitale paupere aservite nu salvării, ci minciunii. În teama de dinaintea operațiilor grele de reconstrucție, în resemnarea cu care semnăm pe proprie răspundere fișele medicale în care decesul este listat ca posibilă „complicație” a vindecării, în nopțile grele de îndoială, populate cu doruri, coșmaruri și remușcări, când ne gândim că poate ar fi mai simplu dacă…nu am mai fi deloc, apropierea de 66 este mai reală decât ne place să recunoaștem.
Uneori, pe canalul de crime, un detectiv, un medic legist sau un martor mărturisește: n-am putut renunța pentru că eram vocea victimei. Cred că aceasta a fost și motivația Alexandrei: dacă eu nu scormonesc, dacă eu omit, dacă eu tac, nimeni, niciodată nu va auzi glasul victimelor Colectiv.
AI zice că la 5 ani de la Colectiv a fost votată legea tratamentului gratuit pe viață pentru supraviețuitorii lui 30 octombrie. Citisem undeva că autoarea implora o astfel de măsură, poate că fu înainte or poate că nu se aplică. Nu m-ar mira să-ți trebuiască dosar cu șină și cinci martori morți în incendiu.
Când are loc un accident, de orice natură, auzi pe televizor că a fost stabilită o comisie, că se va investiga, că se va face și se va drege. De mult mai puține ori auzi că misiunea a fost îndeplinită: ăștia-s vinovații și așa vor plăti! În primul rând, volumul Alexandrei Furnea este un document extrem de detaliat al accidentului numit: întâlnire de gradul zero, spitalul și marii arși. Nu mi-s prăpăstioasă, deși mi-i natural să fiu, dar n-aș vrea în timpul vieții mele să trăiesc și următoarele nivele: victimele marelui cutremur, morții inundațiilor — zdruncină din temelii un sistem medical insuficient proporțiilor cataclismelor.
Zice pe televizor că 80% din bugetul nu știu cărui spital se duce pe salarii. N-o mai zis și azi că așa-i pe la multe primării și spitale și școli. Suntem prea buni, de supraviețuim la cota de avarie de atâta amar de ani. Mai că-ți vine să depui jurământ că asta-i minune pentru dosarul România, Grădina Maicii Domnului.
Personal, îi sunt extrem de recunoscătoare autoarei pentru astă lucrare. S-o despuiat și jumulit de mii de ori scriind-o. Mi-a arătat, negru pe alb, ce a simțit tata în urmă cu decenii.... Pe când eu mă rugam (atunci chiar aveam credința că există un Cineva care îndeplinește tot ce-L rog) ca tata să nu mai vină acasă beat și să ne bată. Ceea ce chiar s-a întâmplat: multe nopți n-a mai venit. I-a explodat în față un tablou electric, iar primul ajutor oferit de colegi i-a agravat situația deja critică. Să citesc acum că nu doar că arăta ca o mumie, pansat pe tot corpul cum era, ci că durerea îi nimicise sufletul, fu un salt într-o perioadă ce-o credeam uitată complet ș-o reevaluare pe care, bietul tata, o merită deplin.
Despre steluțe pentru cartea lunii iulie, a anului 2023
Dacă tot am amânat atât publicarea, m-am gândit c-ar fi de păstrat pentru octombrie și cei 10 ani duși. Apoi, m-am sucit. Oricum va fi analizat și răsanalizat doar pentru o singură concluzie: de s-ar repeta azi incendiul, după un deceniu, s-ar repeta identic în toate dimensiunile tragedia. Nici lecția lui Colectiv nu a fost învățată...
- Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars de Alexandra Furnea, editura Humanitas, 2022, 255 de pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu