▼

marți, 20 februarie 2024

O LIBRĂRIE ÎN BERLIN

Clubul de carte a trecut la nivelul următor: continuă cu un film!


De ce astă carte

În primele zile din februarie, rătăcind în căutarea unui nou roman de ascultat, mi-o atras atenția un nume - Frankl. Convinsă că e domnul Viktor Frankl, neurologul filosof descoperit în 2023, am trecut la fapte. 

Nu mică-mi fu uimirea când am aflat că e vorba despre Francoise Frenkel. Că așa bine citesc eu pe diagonală, nu fu surpriză. M-am mirat doar cât de ușor mintea m-o amăgit cu numele după care tânjeam. Când am mai citit și că e un roman în lectura Ralucăi Moianu, m-or trecut nădușelile. 

Narează într-un mod profund antipatic urechilor mele. Folosește mai multe voci, pentru fiecare personaj în parte, un fel de teatru radiofonic amatoricesc, făr de alte instrumente decât graiul afectat telenovelistic. Dar pentru 2024 porunca este să ascult și astfel de glasuri, să experimentez și inconfortabilul. 

Ca să-ncep c-o concluzie: de cele mai multe ori m-a purtat povestea, auzeam personajele. Și doar  din când în când curgerea firească fu scurtcircuitată de tonul prea strident or de-o emoție ce-am atacat-o automat ca fiind prea exagerată pentru ceea ce personajul are de comunicat la momentul respectiv. 


**** O librărie făr de cărți

N-aș putea spune precis când mi-am descoperit vocația de librar. Când eram mică, puteam petrece ore în șir răsfoind o carte cu poze sau un volum ilustrat. Cadourile mele preferate erau cărțile, pe care le păstram așezate în teancuri înalte pe etajere, de-a lungul camerei mele de fetiță.

Francoise Frenkel de origine evreiască s-a născut în Polonia, în 1889. Înainte de 1914 studiază la Sorbona Litere. În 1919 va urma un stagiu de pregătire la o librărie din Franța. În decembrie 1920 decide să deschidă o librărie franceză. Cum în Polonia erau deja foarte multe, alege Berlinul. Pornește de la o cerere inexistentă pentru carte franceză. Deși documentele dovedesc că librăria a fost lansată împreună cu soțul său, și el fusese student la Paris și că acesta se refugiase în Franța încă din 1933, în carte nu este pomenit nici măcar o singură dată Simon. Acesta a pierit la Auschwitz în 1942. Iară Francoise a murit la Nisa în 1975. 

Revin la datele principale: în 1921 deschide prima librărie exclusiv franceză la Berlin. Repede va fi nevoită să o extindă. A reușit să adune în jurul cărților mai întâi studenții francezi, apoi artiști, diplomați, poeți, celebrități. Pe măsură ce ideologia nazistă se propagă, librăria devine un centru al gândirii franceze, un refugiu pentru intelectuali. 

În iulie 1939 a trebuit să se exileze în Franța părăsind Berlinul, librăria. Este momentul în care Polonia va fi invadată.  Cărțile ei vor fi confiscate de nemți desigur. Deși titlul pare a zice că librăria este axul central al poveștii, dimpotrivă, este unul dintre cele mai secundare. Google mă deșteaptă că titlul original nici nu pomenește librăria și că este unul mult mai inspirat: Niciun loc unde să-ți pui capul. 

Care va fi drumul lui Francoise de la părăsirea Germaniei în 1939 până când în 1943 trece după multe piedici în Elveția, rămâne de descoperit. Deși par multe date și locuri, chiar sunt, la final cumva se cern și rămân doar străinii care și-au riscat viețile pentru a o salva. Pe ea și pe restul supraviețuitorilor. Pentru mine, care foarte rar am avut accesul la informații despre evreii refugiați, toate întâmplările sunt prețioase. Raziile, rațiile cartelate,  fuga, confiscările, hotelurile pentru cazare, castelul, ascunzătorile,  prizonieratul, carcera, judecata, avocații,  achitarea, clandestinitatea, bașca despăgubirile din 1958, toate au fost povești fascinante. Și-n cel mai curat sens, creionate autentic. Să amintesc un fapt care m-a uluit: în urmă cu 80, 90 de ani în Germania aluminiul era colectat separat pentru reciclare. M-a întristat informația pentru că-i posibil când se va aduna secolul, la noi tot să nu se reușească asta.  

Între anii 1943 - 1944 Francoise va scrie memoriile care vor vedea lumina tiparului în 1945, în Elveția. Abia în 2015 volumul va fi redescoperit și republicat. 

Ca și alte volume de memorii, O librărie în Berlin deși este în esență povestea supraviețuirii și rezistenței, mult mai mult este imaginea aplicată a cruzimii și umanității în vremuri atât de întunecate. 

 

Despre steluțe

În 2023 am adunat mii de pagini despre Al Doilea Război Mondial. Jumătate dintre lecturile lui 2024 sunt centrate pe aceeași temă. De prea puține ori  însă am avut acces la mărturii care nu privesc supraviețuirea în ghetouri și lagăre.  De-ar fi să recomand O librărie în Berlin,  acesta ar fi primul argument.  Descrie patimile celor care au viețuit teribil, chiar dacă departe de cuptoare și truda silnică. 

Cărțile al căror autor știi că a trăit povestea au un mare neajuns. Nu există suspansul creat de emoția lui a supraviețuit or ba. E clar tot timpul, oricât de teribile sunt întâmplările povestite, că de le-o scris n-o murit.  

Când am împlinit șaisprezece ani, părinții mi-au dat voie să-mi comand o bibliotecă pe gustul meu. Am pus să mi se construiască, după propriile mele planuri, un dulap care, spre uluirea tâmplarului, trebuia să aibă toate cele patru laturi de sticlă. Am instalat această mobilă de vis în mijlocul camerei.

La sfârșitul Primul Război Mondial m-am întors în orașul meu natal. După momentele fericite de regăsire cu ai mei, în viață și sănătoși, m-am repezit în camera mea.

M-am oprit șocată în prag! Pereții erau goi: tapetul palid decorat cu flori fusese desprins cu grijă și luat. Nu rămăseseră decât ziare lipite direct pe zid. Biblioteca cu patru geamuri, minunăția născută din fantezia mea copilărească, era goală și părea rușinată de propria decădere.

Mi-a plăcut foarte mult stilul. Este al unui om care iubește cuvintele și asta se transmite pe toate rândurile. Nu știu care-i motivul, dar prea puține emoții am reușit să captez. Și pentru asta sigur nu-i de vină naratorul. Posibil că eu devin tot mai insensibilă pe măsură ce văz și auz atrocități. Ș-apoi ștacheta este foarte sus. La 5 steluțe se adună scriiturile care mă sfâșie, care mă dor fizic, care mă-mpiedică să mai respir firesc. Pe de altă parte, crez că nu fu deloc în intenția autoarei să facă din durerea personală un personaj al cărții. S-a vrut relatarea, pe cât de obiectiv posibil, a unor întâmplări adevărate. Ceea ce s-a și izbutit cu brio: file de Istorie.  

 

*****

Și pentru că nu știu unde aș putea recomanda un film de artă văzut la cinema în aste zile, o voi face tot aici. Se numește Zona de interes. Rudolf Hoss este comandantul lagărului de la Auschwitz. Locuiește cu soția și cei cinci copii într-o casă construită chiar lângă lagăr. Lângă înseamnă aici gard în gard. 

Am intrat în sală cu așteptări foarte mari. Pe IMDb nota era 7.9. Speranțele alea nu mi-or fost împlinite, ci unele pe care nici nu știam că le am. Sandra Huller în rolul soției este nu doar credibilă ci pare scoasă exact din timpurile, mentalitățile  și nepăsările alea. Christian Friedel este iară un Hoss verosimil. Nu există nicio discrepanță între tatăl iubitor care citește pruncilor povești seara și bărbatul care găsește soluții pentru eficientizarea crematoriilor și uciderea a 2000 de persoane pe zi. Și faptul că atrocitățile n-or fost defilate pe marele ecran cu subiect și predicat ci doar sugerate prin sunete în prin plan și mici detalii în fundal m-a răvășit. 

Există secunde multe la începutul și finalul filmului când ecranul este complet cenușiu. Dacă la primele m-am foit în scaun, împreună cu ceilalți spectatori care nu știau la ce să se aștepte și ce-nseamnă, la ultimele m-am sufocat. Gândul grozăviilor suprapus unui acces de tuse de neoprit, m-ar fi scos din sală de nu curgea genericul de sfârșit chiar atunci. 

Este un film frumos. Și foarte dureros din ăst motiv. Un prunc se joacă într-un pătuț pictat cu albastru. Ce poate fi mai luminos? Are în mâini dinți de aur, jucării care știi de unde provin, chiar dacă-n fața ochilor ai doar un superb băiețel fericit de jocul lui în fața unor perdele albe, care dansează în soare. Câteva servitoare își împart darul. Au de ales dintre mai multe piese de lenjerie fină, mătase și saten. Iară nu trebe o etichetă azvârlită-n fața ochilor. Canada pentru tine nu este doar o țară dintr-o Americă ci și depozitul în care erau adunate toate obiectele confiscate prizonierilor. Și nici nu poți râde cu personajele filmului pornind de la confuzia țară - depozit în jurul delicateselor și cafelei aburinde în cești de porțelan, pe fețe de masă dantelate, imaculate. Dimpotrivă, pe hohotele alea de râs,  îți îngheață sângele. Sunt multe, foarte multe imagini puternice care fac filmul de neuitat. Multă vreme voi purta suprapunerea Hoss vomează coborând în melc scări nesfârșite și peste nici un secol, cât o clipită, femei curăță geamuri imense de muzeu,  în spatele cărora sunt păstrate mărturie 8000 de pantofi uzați și prăfuiți ai copiilor pieriți în lagăr. 

Poate că-i lipsit de acțiune. Când toate atrocitățile se desfășoară doar cu pixul și vorbele blajine, e greu de crezut că și există. Dar imaginile sunt crunte când știi peste ce monstruozități sunt suprapuse. Când am ieșit din cinema, cu sirenele Crucii Roșii încă asurzindu-mi urechile și tusea înecându-mă, i-am mărturisit lui B. șocată: Îți dai seama că-n spatele tuturor știrilor și imaginilor derulate nonstop pe interneți și televizoare azi încă sunt pitite crime, la altă scară,  la fel de execrabile?!

  • O librărie în Berlin de Francoise Frenkel, narator Raluca Moianu, durata 6h9m. 


Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:
*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu