Minnie Mouse

Am foarte rar (spre deloc) şansa de a fi în mijlocul celor ce se bucură de trebile mele chinuite şi muncite.
De regulă, pregătesc pentru ai mei,  care nu mai îs  surprinşi de nimic or pentru prieteni şi colegi politicoşi.

De astă dată, îmi fu dat să privesc din toc de uşă fericiri de copil drag şi uimiri de adulţi. Aşa de mare mi-o fost bucuria încât doar i-am inspirat cu nesaţ cele clipe făr să-mi treacă prin minte să pozez grozăvie de tort.

O fetiţă iubitoare de Minnie şi o mămică iubitoare de fetiţă. Şi eu, născătoare de Minnie.

Truda aci mi-a fost identică cu pasta de lapte praf neagră de la experienţa cu Mickey. Doar că rezultatul final fiind mai puţin peticit şi neconform, mulţumirile mele sunt altele.

Dacă la Mickey s-o-ntărit elementele corpului peste noapte de n-am mai reuşit să le lipesc, la Minnie nu s-o mai întărit deloc nici după 3 zile.  Acelaşi lapte praf, acelaşi colorant, aceeaşi miere. Naiba să le ia!

Pe motiv de nestabilitate n-am putut-o modela în picioare cum pofteam, aşa o ajuns să şadă p-o cutie de cadou.

Alexia în pantaloni roz cu buline albe, bluziţă cu Minnie Mouse şi fundă moţ printre zulufi blonzi, privindu-şi cu zambet larg tortul şi apoi rostind preţioasă "Staţi să mă fac fericită, nu mă pozaţi acum!" este limpede una dintre imaginile cele magice suprapuse peste multele ore de trudă dulce disneyană.

P.S. Abia aterizată cu familia Mouse în familia sor' mii:
- Maria, dar tu nu ai văzut că  Minnie şi Mickey au dungi negre pe mâini, spune unde sunt la tine?!
Nu văzusem bre, drept spui că nu văzusem pe niciunde.
Ştefănuţ mi-a demonstrat, chiar nu mai era nevoie, că pentru copii personajele tre să fie identice, nu să semene, nu să răsară!