▼

vineri, 16 februarie 2024

FLORILE SOARELUI

  •  Ianuarie s-o-nchis cu nouă volume gătate audio. Două rămase nedefilate. Iaca,  Florile soarelui! 

De ce astă carte
Anul trecut mărturiseam că mă-mpiedic în vocile care narează cărțile la care am acces prin abonament. În 2024 mă forțez să le ascult și pe antipatice, cică-i strașnic de ieșit din zona de confort, dar mi-s lipită dintâi de tonurile Veronicăi Soare. Când i-am căutat dosarul, Florile soarelui erau pe acolo și nu le-am ratat. 


***** Încă o poveste sfâșietoare și splendidă

Florile soarelui este ultimul volum dintr-o trilogie. Primul se numește Când înflorește liliacul, următorul Trandafirii pierduți. Cum habar n-am avut, am început cu sfârșitul. 

Pentru că în primele părți temele sunt centrate pe Al Doilea Război Mondial, respectiv pe Primul, iară-n Florile soarelui cadrul este  Războiul de secesiune (Războiul dintre Nordul aboliționist și Sudul sclavagist sau Războiul Civil American, 1861-1865) și acțiunea este independentă de primele scrieri, nu fu cu bai. Da-i musai să completez lectura și cu părțile lipsă acum. La jumatea lui februarie mă cam poticnesc în prima parte, a Liliacului.

Acțiunea în cele trei romane nu are legături, există însă un punct comun: istoria familiei Woolsey Ferriday. Destinul femeilor Woolsey Ferriday fiind cercetat de Martha Hall Kelly pe mai multe generații. 

Când înflorește liliacul are acțiunea plasată în jurul lui Caroline,  care-n timpul celui de Al Doilea Război Mondial și imediat după devine cunoscută pentru numeroasele acte filantropice și ajutor oferit celor afectați de război, mai ales orfanilor. Eliza, mama Carolinei, o femeie nobilă, curajoasă, puternică va fi nădejde pentru refugiații Primului Război Mondial și eroina volumului doi, Trandafirii pierduți.

Strămoașa Carolinei este protagonista ultimei părți a trilogiei. Se numește Georgeanna Woolsey și este infirmieră unionistă în timpul Războiului Civil din Statele Unite. Când războiul începe Georgey devine asistentă medicală și pornește într-o adevărată aventură alături de sora ei Eliza și mama lor. De la New York la Washington și apoi la Gettysburg, implicate în efortul de război, devin martorele ororilor de neconceput ale sclaviei. Prima voce a romanului (are trei) aparține dară unei aboliționiste convinse. Georgey este o luptătoare pentru drepturile femeilor.

Kelly mărturisește în ultimele pagini că Georgy a existat în realitate și că foarte multe dintre acțiunile sale din carte, inclusiv câteva scrisori, sunt adevărate. Înfruntând nu doar o lume a bărbaților, ea a izbutit în condițiile vitrege de trai de pe vasele spital or din spitalele de campanie în care trata soldații răniți. Nu la fel de reușită-i este viața personală și mă amăgesc că poate fu toată ficțiune în roman, dacă tot nu-mi amintesc informația autoarei. N-aș zice că mi-s fanul numărul unu al personajului Georgy. De-ar fi să aleg dintre cele trei Woolsey, cele mai multe aprecieri le-aș îndrepta către mamă.

În Sud, Jemma este sclavă pe plantația Peeler din Maryland, unde locuiește împreună cu mama și tatăl ei. Sora ei Patience e sclavă pe plantația de alături și amândouă trăiesc cu frica lui LeBaron, un supraveghetor abuziv care le urmărește fiecare mișcare. A doua voce, una de culoare, este a Jemmei dară. Ea coase bonete frumoase din zdrențe, este supusă, harnică și curajoasă, știe să scrie și să citească. Deși în cele mai cumplite imagini ea apare, cele mai luminoase, umane, curajoase fragmente tot ei îi sunt dedicate parcă-n ciuda singurei vieți pe care a cunoscut-o, aceea a sclaviei și abuzului. Sunt sfâșietoare paginile în care prunci nou-născuți sunt furați de lângă părinții lor și vânduți în târgul de sclavi or direct uciși. Nici al Jemmei nu mi-s ăl mai mare admirator, deși ar merit-o cu prisosință. Mi-a plăcut foarte mult imaginea tatălui. Nu știu ce am azi cu părinții și personajele secundare.

Ultima pe lista mea este pielea proprietarei de sclavi, Anne-May. Prinsă într-o căsnicie cu un bărbat pe care nu-l dorește, disperată să nu sărăcească, ea are un singur limbaj pentru servitorii negri pe care-i tratează ca pe niște nimicuri: batjocora, biciul, lipsa de compasiune. Când peste rănile adânci ale Jemmei toarnă oțet (și nu o dată) durerea sfredelitoare a degetului mare pe care l-am tăiat miraculos la circular a încetat. Ca și-n cazul altor atrocități, crezul mi-i că de ei le-or putut îndura, avem obligația de a le putea citi pe îndelete. N-am detestat-o pe Anne-May. De câteva ori aș fi strâns-o de gât pentru cruzime, dar de cele mai multe ori am simțit milă pentru personaj. Furia mi-o fost atrasă toată de LeBaron făr ca asta să-nsemne musai că nu l-am căinat de câteva ori de-a adevăratelea. Dintotdeauna mi-s și fascinată de oamenii Răi. 

Pentru că sunt detaliate foarte multe întâmplări cotidiene, banale, descrieri generoase de locuri și de oameni, de haine și farfurii e facil de pătruns profund în atmosfera perioadei respective. Parcă aș fi asistat la proiecția unui film, deși de cele mai multe ori urechile și sufletu-mi erau pe Florile soarelui iară mâinile în aluaturi ori chiuvete pline cu vase nespălate. Pe de altă parte, înțeleg cititorii care critică lungimea acestor fragmente în detrimentul acțiunii. Nu știu cum le-aș fi primit ca cititor în goana aflării finalului. Ca ascultător mi-or fost de mare trebuință.

Scriitoarea detaliază în Observațiile de la sfârșitul romanului că a avut acces la scrisori originale, câteva sute, că fosta plantație este acum muzeu și de aceea a putut folosi atât de multe detalii, că a cercetat corespondență autentică și cărți publicate de către personajele sale, că-și bazează romanul pe foarte multe întâmplări istorice reale.

Cum o reușit să-mpletească trei destine, ce-o gândit pentru capătul fiecăruia dintre ele, recomand a afla fiecare cu ochii or urechile proprii.

Trăim cele mai bune timpuri posibile, nu-n cel mai binecuvântat dintre locuri, dar orișicât. Ce războaie or purtat femeile acestea, cât viitor or schimbat pentru totdeauna și cât de neînsemnate sunt luptele noastre virtuale în care se consumă atâta patimă, limpede demnă de o cauză mai bună.


Despre steluțe

Am citit Florile soarelui la începutul lui ianuarie, după Dirijoarea fu a doua carte gătată, ș-am fost convinsă că-i premianta lunii vreo două săptămâni. La lectura cu numărul 8 însă m-am sucit, urcaseră-n frunte Vânătorii de zmeie ș-acolo or rămas până-n ziua 31. 

Dacă splendida scriitură a lui Khaled Hosseini încă mă bântuie și Hassan încă mă doare, nici Florile soarelui nu-s prea departe de aste efecte. Amir și Baba mi-s ușor mai apropiați pentru că e vorba de timpurile pe care le trăiesc și realități pe care le cunosc. Sclavia e nedrept doar pitită undeva  în cărțile de istorie. Nu că-i regret astfel absența, ci că merită mai profundă cunoaștere. Din fericire există oameni care-i cercetează încă măruntaiele și care-și dezvăluie găsirile. E și ficțiune, chiar e, dar ce muncă titanică în istorie autentică ascunde romanul Marthei Hall Kelly.

 

  • Florile soarelui de Martha Hall Kelly, narator Veronica Soare, durata 16h53m. 

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.


la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu