Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #21

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

TOATE FARFURIILE DIN LUME ȚI LE-AȘ DĂRUI, DE-AȘ ȘTI CARE-S ALEA!

Era ocazie de mers iară la Jumbo, pentru încă 4 daruri. Am refuzat categoric. În trecut mulți bani am risipit acolo. Pân la urmă i-am zis de dimineață: Nu merg, B.! Serios, n-am niciun motiv. Am achiziționat deja toate modelele de farfurii pe care le au.

- Ai zis că ai toate farfuriile, uite ce ți-am găsit, modelul ăsta sigur nu îl ai! îmi zice domnul entuziast, pe-nserat, scoțând dintre căști, palete, lego și niște mingi un bol verde.

- Ăla e un castron, eu nu colecționez decât farfurii!

- Și, de când, mă rog, castronul nu e farfurie?!

APLICAȚIA RUTIERĂ M-O PUS PE GÂNDURI, 5 SECUNDE NU MAI MULT

Eram în trafic de multe ceasuri, dar atât de încet n-am mers niciodată. Deh, centura capitalei! Și aud mesaj de la aplicația pe care o monitorizam de sute de kilometri: Oameni buni, sigur mai sunteți în trafic?! Pare că sunteți parcați chiar aici. Suntem , suntem, nu te-ngrijora! Ne mai deplasam doi metri într-un sfert de ceas, iară sunet alarmat. Oameni buni, sigur mai sunteți în trafic?! Pare că sunteți parcați chiar aici. Trăim, tinere, chiar de nu pare! Aleg fereastra de trafic blocat, aplicația se luminează și de fericire îmi trimite o bomboană virtuală. În ale momente mi-am imaginat o drăcie de asta genială care mă trage de mânecă ori de câte ori vegetez: Mărie, sigur trăiești?! Pare că nu! Trăiesc, Preamărite, doar mi-i lehamite și făr de rost. Ține o bomboană, mă bucur c-ai marcat defecțiunea! Pa!

NU-ȘI ÎNCAPE ÎN PIELE DE FERICIRE, UNEORI NU ESTE DOAR O EXPRESIE EXAGERATĂ

Eram obosită. Așa-s eu. Tânjesc după întâlnirea cu ei juma de an și cinci secunde după ce-i găsesc mă doare capu' de la atâtea vorbe sincron și de la atâta agitație la care tre să particip, musai entuziastă. Eram în drumeție, pe picioarele noastre, de puțină vreme. Ăl mare, de la cei unșpe ani ai lui, își permitea să se arate plictisit și ignorant la toți pașii. Îl invidiam. Aș fi vrut și eu să urlu în gura mare că vreau un pat pe care să șed până-n următoarea viață. Ăl mic era fericit. Toate furnicile, care cică mergeau să se cazeze la hotel, îl impresionau. Toate porțile caselor vechi, pe care am avut voie să le deschidem, îl copleșeau. Pufuleții erau cei mai buni din lume. Când am ajuns în poienița cu păpădie uscată a trebuit să mărturisească, altfel ar fi explodat:

- Maria, sunt atât de fericit! Atât de fericit! Atâta frumusețe! Nu mai pot, serios că nu mai pot!

M-am întors să-i văd ochii sclipind convinsă fiind că deja își luase zborul. Chiuia pe aleea pietruită pentru că zărise o șopârlă colorată. Dispăruse din cadrul lui vizibil, dar fericirea era prezentă încă aievea. Și s-o mai ivit o soră de-a ei geamănă, prilej de diagnoză: ce frumusețe, niște dinozauri mici, sunt atât de fericit!

În cei doi prunci era limpede imaginea celor doi lupi, eu am ales să-l hrănesc pe ăla ursuzu și ciufutu.

DE-MI DAȚI UN LOC MURDAR, MĂ DESCURC SINGURĂ!

Eram obosită, epuizarea e starea de grație a întregii luni mai. După zece kilometri pe un drum accidentat am ajuns într-un loc nemarcat. Eram furioasă. Ce turism e ăsta?! bodogăneam pentru a mia oară în vacanța noastră. Nici n-am vrut să aud că trebuie să orbecăim pe acolo, poate om avea șansa să nimerim obiectivele. Cu de alde hai să vedem ce e în față am mai înaintat vreo trei kilometri. Apoi m-am trântit în fund pe iarbă și ca orice copil răzgâiat am ripostat: de aici nu mai merg un milimetru, dacă n-au fost în stare să planteze dracu o hartă. Pentru că B. nu era ca mine cu nasul în pământ o zărit primul așezământ rupestru, Chilia lui Dionisie Torcătorul. Eu n-am văzut-o nici după ce am sfârșit cu bombănitu. Undeva, acolo, în ceruri, după ce urcai un munte pe care nu se vedea nicio cărare, era o fereastră. Da, bine, mulțumesc, mai bine n-o vedeai, sper că nu-ți închipui c-o să-ncerc măcar să ajung acolo. Cu chiu, cu vai, pân la urmă am izbutit nu doar să nu-mi rup gâtu pe stâncile abrupte sau pe scările firave ci chiar să intru pe gaura sculptată-n munte. Și ce face preacuvioasa când ajunge-ntr-un lăcas sfânt?! O apucă dereticatu, desigur! M-am înfipt în toate lumânările deja arse și bețele de chibrit asemeni, cu o mânecă am șters vreo două icoane și când mă gândeam că mă voi sufoca încercând să scutur cele două covorașe pe geam l-am auzit pe telefonul lui B. cum mă filmează ș-am ieșit din transă. Ceea ce, drept mărturisesc, m-a întristat. Păi din peisajul acela superb, Valea Buzăului este cel mai frumos loc în care eu am ajuns, nimic nu mă fericise cum o făcut-o dezordinea din căsuța Sfântului pustnic.

De-aș ajunge vreodată-n rai cred c-aș fi tare mâhnită că nu-s toate firele de iarbă egal tăiate or că uite, ce nenorocire, ...

* Nu știu de-s mesaje potrivite astea pentru Mozaic, dar mă gândesc de multe ori la ele și de cele mai multe ori îmi nasc zâmbete, chiar de starea mea e de deznădejde.

____________

În arhivă:

miercuri, 5 iunie 2019

MOZAICUL BUCURIEI #21

3 comentarii: