Ieri am bocit toată ziua. Nu mă pot reseta: de mă gândesc la el, mi se umplu automat ochii. Am și speriat doi oameni nou-nouți. Or fi crezut că-s labilă psihic. Oi fi, dracu știe.
Ziua asta, în care-n toate ceasurile o plouat și eu am plâns, îmi reamintește de o dimineață însorită, în care iară nu m-am putut stăpâni neam. Eram la un medic de ace și mi-o ghicit în sughițuri și muci incontrolabili că mi-s în depresie severă. Oi fi fost, naiba mai știe.
Dar nu fură deloc gânduri tuciurii. Mi-i Bucurie cum nu știu a identifica mai mare în ultimii mulți ani. Dar parcă nu-s lacrimi de fericire rotundă...
Până-mi adun gândurile și apoi vorbele, recitesc textul ACESTA din primul an al cunoașterii băiețelului fermecat.
Îs multe și valoroase. La ele se adaugă băiețelul care pentru prima dată o fost aniversat cu tort (torturi) la 4 ani. S-o uitat la tort, s-o uitat la mama socială și când aceasta i-a spus că este chiar tortul lui, i s-au umplut ochii de lacrimi — niște ochi mari, albaștri și rotunzi. Ș-o-mbrățișat-o cu ochii țintuiți pe Eroii lui în pijamale. În cele 5 luni pe care le avea atunci adunate-n familia cea nouă, de foarte puține ori manifestase vreo emoție de vrun fel. Nici nu zâmbea, dară altele. Nu mai zic de gesturile de apropiere fizică, alea chiar lipseau cu desăvârșire.
Sunt în continuare fascinată de ceea ce înseamnă un astfel de copil. Nici n-avea 4 ani când mama disperată l-o abandonat într-un spital. O fost plasat la urgență în familia prietenilor noștri. Știa să spună Poliția, vine Poliția și să-și facă nevoile oriunde. Nu te privea, nu zâmbea, nu primea atingeri. După 8 luni de atenție continuă, are atâtea progrese de mi-ar fi imposibil să le inventariez. Mi se ghemuiește inima pentru că mintea-mi zice să scriu și despre ce sunt ei pentru sistem și ce li se pregătește la tot pasul.
Multe întâmplări or trebuit să se petreacă, or dimpotrivă, pentru ca MCelMic să aibă parte, abia la opt ani, de o familie a sa, pentru totdeauna. Când tata va fi bătrân, eu voi avea 19 ani, Maria, și voi primi motorul lui. E tot numai zâmbet, stă pe locul din mijloc, în spatele părinților săi, cu degetele pe scaunul fiecăruia dintre ei. Habar n-are el cât de repede vine 19 după 8.
Nu-i văd ochii când rostește legământ pentru eternitate, dar o sunat a jurământ cuvintele sale despre familia pentru totdeauna. Or fost pe acolo și luminițe în ochii lui albaștri — n-aveau alea cum lipsi.
Mama sa îmi povestește impresionată despre cât de ordonat este. Dar ea nu știe de raftul din casa cu fum și mucegai pe care, la patru ani, MCelMic ordona optzeci și trei de mașinuțe și figurine cât degetul meu mare de mici. Și nici cât de curate și caligrafiate îi erau paginile de la grădiniță.
Eu nu am avut niciodată bunici. Acum am trei, dar nu știu cum să mă comport cu ei. Îmi mărturisește mama că i-a spus pruncul încurcat de familia cea nouă. La cât este de iubibil, tre să-și facă griji pentru vecini, verișori de gradul șase și preotul cel nou — încerc să-i spun amuzată, dar mă înec în al cinșpelea hohot al orei. Ceva tre să fi fost în aer și grătar: de câte ori n-am mai putut vorbi, oamenii din fața mea aveau și ei ochii plini.
MCel Mic agresiv, dezordonat, obraznic — parcă nici n-ar fi existat. Astăzi alerga prin curte, pe o bicicletă mult prea mare, chiuind către fiecare dintre cele două mame ale sale, doar pentru a se asigura că e văzut. Mi-o zburat gândul la anii în care zbura în brațele lui C., dintr-o cameră în alta, hohotind de râs și rămânând făr de suflare la capătul celor cinci metri, în brațele bărbatului care-i era siguranță. C., n-ai plâns și tu cu mine și cu cerurile, nu?!
Când M. stătea astăzi picior peste picior, pe tronul din plastic, înconjurat de ceilalți prunci, mi-am imaginat cât ești de împlinit pentru el. Nu se auzea nimic — nici nu cred că vorbeau — dar erau toți numai zâmbet. Atunci am știut că ești tu pe acolo și te maimuțărești. Altfel, cum?!
Ne-o umplut casa, mai rostește mama. De cinci ani s-au înscris pentru adopție. Calculatorul nu a găsit nici măcar o singură potrivire în atâta amar de vreme. Dar cum? Nici nu există copii abandonați, de unde dracu să-i scoată?! Lua-i-ar Gaia pe toți!
Când l-a văzut prima dată pe MCelMic, ea a știut. Eu, de nu aș fi avut contact cu M. și drama sa în anii ăștia, aș fi jurat că-i venit cu părinții săi biologici. Are fața rotundă a tatălui său, chiar același spațiu între dinți. Are părul mamei sale și când ea l-a îmbrățișat și el a devenit bebeluș covrig, aș fi pariat mulți bani că nu-i de multă vreme ieșit din ea.
Multe or trebuit să se alinieze pentru ca duminica mea să fie atât de curgătoare. O mamă să-și abandoneze copilul în spital. Am fost tentată să șterg mamă, dar chiar nu-s eu în măsură să judec. Apoi, un tată social să moară de tânăr. Mie doar să-mi treacă prin minte adopția, când l-am văzut cum îl acaparează răul. Apoi, o femeie să nu poată naște și nici înfia vreme lungă. Se spune că pruncii își aleg părinții și mă gândeam că acum rarisim părinții și-au ales fiul. Dar fu mult mai mult: o reciprocitate pe care nu știu a o descrie, deși am văzut-o-n fața ochilor. Cu ochelari scumpi cu care văd puțin, bocită, dar orișicât...
MCelMic are ceva în neregulă la inimă — nici nu știu exact, nici nu contează. Când mașina ne-o lăsat pe ulița noastă, pe care bine că ploua cu găleata, și s-au deschis geamurile ca trei oameni să ne facă cu mâna, mi-am zis că n-aș fi deloc surprinsă ca analizele lui M. din zilele următoare să nu mai arate niciun gol. De inimile părinților săi sunt acum doldora — a lui, de ce n-ar fi?!
_______________
În arhiva seriei:
1. Mărășasca
3. O carte și un pisoi, apoi sfârșit
4. Veacul ei
7. Mister D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu