ȘATRA - ZAHARIA STANCU

De ce astă carte

Pentru că la finele anului abia închis am primit-o de la prietena mea.  

- Săru' mâna, Crisule!

În copilărie am văzut pe canalul ce venea din Basarabia, un film al cărui titlu era Șatra. Nu-mi mai amintesc decât o secvență:  o țigancă tânără alergă p-un câmp cu flori. Frumoasă foc, ca toate țigăncile, cu părul liber pân la brâu, fustă plină, înflorată, legănându-se într-o poieniță și alintându-se în hohote în preajma unui bărbat la fel de frumos, cu păr bogat și mustață multă, ca toți țiganii. Nu mai știam sfârșitul dar am presupus că-i cel cu și au trăit fericiți pân la adânci bătrânețe. Când mi-o arătat Google imaginea aceasta și mi-o zis că-s  Rada și  Zobar, i-am răspuns că  știu, îs cei din amintirea mea. 

Ei, bine, cu aste așteptări am pornit lectura Șatrei. Era sigur cartea filmului meu. 

**** Despre o altă șatră și un alt film

Nu prea știu cum să scriu despre cartea aceasta. Am citit-o până după miezul nopții și apoi foarte de în zori.  Voi începe să înșirui de ce mi-o plăcut foarte mult și voi încheia cu celelalte, de-a-ndoaselea ăstora. 

O șatră cu vreo 100 de suflete este somată de autorități, în plin război, să părăsească vechile locuri de popas către o destinație necunoscută.  Tabăra lui bulibașa Him este îndreptată pas cu pas, făr de nicio justificare și făr de informații, către Răsărit, dincolo de fluviu. Comunitatea urmează ordinul continuându-și viața cotidiană potrivit obiceiurilor străvechi. Femeile nasc prunci făr de număr, uneori nu supraviețuiesc nici mamele, nici nou-născuții. Țiganii plătesc monede de aur pentru femeile ce le iubesc. Se omoară între ei tot din cauza femeilor. Cam astea-s dramele șatrei pe care o urmărim la tot pasul cu jandarmii. Adică e o singură temă,  care naște zgomotul și furia: sexul, între femei măritate și băieți ce nu și-au terminat copilăria, între neveste și amanți, între soți cu dragoste or făr de ea. Și toate neajunsurile ajung în fața bulibașei,  care cel mai adesea le rezolvă cu biciul.

Din drumul cel lung am reținut trei secvențe groaznice.  Puține dintre imagini m-au emoționat pân la a-mi chirci sufletul. Un țigănuș moare după ce se aruncă într-un râu pentru scăldat, era una dintre marile bucurii ale șatrei bălăceala, și nimerește într-un par care-i intră prin fund și-i iese pe la subraț. O tânără mireasă virgină este violată în noaptea nunții de patru dezertori și multe dintre celelalte muieri o invidiază pentru astă aventură de-o noapte întreagă. Mai mulți soldați înconjoară convoiul de căruțe aflat în mișcare și comandă femei pentru fiecare. Nevasta bulibașei Han, Sina, care era oarbă, le cere țigăncilor, într-o limbă străină militarilor, să se organizeze pe mai multe linii, cele mai bătrâne și mai urâte în prima linie, să-și ridice fustele și să  umple de excremente calea ce-i desparte de poftitorii de trupuri. Ar fi fost o imagine amuzantă aceasta, de n-ar fi fost atât de tragică. 

De cealaltă parte a fluviului este pustiul și aci șatra a ajuns la capătul drumului. Deși fiecare membru este conștient că doar moartea-i mai salvează din ținutul făr de niciunele, viața de toate zilele nu se schimbă foarte mult: nu încetează nici sexul, nici zarva din jurul lui. Dar vine iarna și toată lumea va trebui să trudească pentru supraviețuire.

Este o poveste care curge lin. Chiar dacă momentele nu sunt de liniște, este război, e frig, nu există hrană, se găsesc energii și pentru voie bună. După o vreme ușor, ușor unele dintre personaje renunță la luptă. Dacă nu le-o învins boala, atunci e sigur vreo iubire neîmpărtășită, nu musai dintre o femeie și un bărbat, ci și dintre un șef de trib și poporul lui. Îs foarte multe vorbe pentru foarte puține fapte și atunci oricare i-a fost intenția scriitorului, povestea se diluează. Dacă prietena mea mărturisea că a fost dezamăgită că s-a terminat cartea după doar 500 de pagini,  eu am spus bogdaproste. Eram ostenită după maratonul atâtor vieți gălăgioase și cu poalele ridicate. 

Câinii mai zburdară un timp pe miriștile goale și țepoase, osteniră, se aciuară pe sub căruțe și adormiră, însă rămaseră cu urechile ciulite gata, la nevoie, sa iasă din somn și să latre.   Orașul și fluviul de lângă el erau destul de aproape, dar nu se mai vedeau. Întunericul se îngroșase. Pretutindeni stăpânea tăcerea prielnică somnului. Cerul se acoperi de nori. Nimic nu tulbura liniștea nopții. Spre ziua norii se risipiră și, când orice urmă a lor se topi în văzduh, se auziră venind dinspre răsărit avioane grele, de bombardament. Oamenii oacheși se speriară, însă nu cine știe cât. Învățaseră și ei ca mai toată lumea, să-și dea seama după zgomotul motoarelor ce fel de avioane vin către ei și cam câte ar putea fi la număr.   Șatra se trezi, căscă, se frecă la ochi și așteptă să audă și bâzâitul subțire și sprinten al avioanelor de vânătoare care trebuiau să iasă de îndată în întâmpinarea musafirilor. Aceasta așteptare a șatrei rămase însă zadarnică. Sirenele gemură grav și îndelung alarma, iar Rob urla a moarte și a pustiu. În aceeași clipă câinii șatrei țâșniră de sub căruțe și urlară și ei tot a pustiu și tot a moarte. Zazu se repezi și-o mușcă pe Babaia de ureche. Ursoaica nu-l lua în seamă.  Mormăi și ea odată cu ceilalți urși și se zbătu în lanț. Dar caii, măgarii și catarii răspândiți pe miriști păscură mai departe iarba aspra pe care o mai muiase și o mai împrospătase roua nopții.    Geamătul avioanelor care se apropiau și vaierul lugubru al sirenelor din oraș și din port, urletul câinilor și mormăitul furios, înnebunitor chiar, al urșilor sfârșiră prin a aduce pentru mulți înfricoșare. Copiii și muierile fugiră, se răspândiră și se ascunseră ca niște pui de potârniche în porumbiște. Bărbații însă rămaseră lângă căruțe socotind pe buna dreptate că dacă pe vreunii dintre ei avea a-i cauta acolo ori în altă parte moartea, tot trebuia să-i găsească. Câțiva, ca sa le treacă mai ușor timpul, își umplură lulelele de pământ ars cu tutun, scăpărară și se așternură pe fumat.    Reflectoarele ascunse în zăvoaiele de lângă fluviu începură să cerceteze cerul încă mohorât, pipăindu-l parcă cu lungile lor degete de lumină. Niciun avion nu intra în capcana reflectoarelor. Cu toate acestea tunurile antiaeriene se dezlănțuiră și zorile se umplură, când într-o parte, când în alta, de explozii. După fiecare explozie rămânea atârnată pentru câtva timp, în văzduh, o trâmbă de fum. Avioanele străine nu ținură seama de furia tunurilor antiaeriene și nu se întoarseră din drum. Gemetele lor se apropiau clipă cu clipă. Și cu cât se apropiau, cu atât deveneau mai înfricoșătoare.

N-aș ști să pomenesc și un top al personajelor. Fiecare dintre ele mi-o displăcut dintr-un motiv ori altul. N-am suferit pentru mirele care și-o pierdut nevasta imediat după nuntă, nici după tatăl care și-o ignorat patru prunci doar pentru a-și spori năzuințele în cel de al cincilea, nici pentru țiganca îndrăgostită lulea de un alt bărbat decât soțul ei.   Între membrii comunității nu prea există empatie și cred că m-am molipsit și eu. M-a impresionat foarte mult o poveste: relația dintre un bărbat și o femeie la smochinețe. E un cuvânt frumos acesta. Mi l-am inventat! Atât o repetat Zaharia Stancu fețe smochinite încât am ajuns să gândesc bătrânețea ca un fruct deshidratat și nimic altceva. Și se naște un conflict între cei doi parteneri care se raportează clipă de clipă la cei care au fost în urmă cu 50, 60 de ani. Conflict între cele două imagini, nu fizic între soți. Să ai în minte fetișcana de 17 ani cu care te-ai însurat, frumusețea șatrei și să îmbrățișezi o bătrână oarbă, cu buzele uscate și mâinile negre.  E foarte multă lumină în episoadele respective, mai multă decât deznădejde. 

Despre steluțe

Astăzi nu trebuie să motivez de ce sunt 4 steluțe ci de ce nu sunt 5. 

Pe prima pagină a cărții stă scris: Alimut mi-a povestit întâmplările, Kera a stăruit să le scriu.  Deci, oricât suspans ar fi existat în viața personajelor, am știut, orice nenorocire aș fi citit, ș-or fost câteva crâncene, că cei doi vor supraviețui împreună. Astfel sfârșitul romanului nici nu m-a surprins, nici nu m-o dezamăgit. Era cel promis din dedicație. 

Tot foarte repede am priceput că este vorba despre deportarea țiganilor în timpul lui Antonescu. În toate paginile în care incertitudinile privind viitorul acaparaseră șatra,  am știut exact care este capătul drumului cel negru pentru ea. Drept să zic am fost dezamăgită că autorul din toată tragedia aceasta a ales să-și pună accentele pe sex, păruială și harță. Toate celelalte mărturii despre deportarea și exterminarea țiganilor din Româna în Transnistria vorbesc de cu totul alte dimensiuni ale dramei: genocidul, decimarea cauzată de epidemii, munca forțată în  colhozurile ucrainene. Țiganii lui Zaharia Stancu, chiar de trăiesc în frig și foamete,  alte neajunsuri nu prea mai au: nu le sunt confiscate averile, nici nu le cere nimeni vreo socoteală în iarna aia, nu-s discriminați, nu-s prinși fugari și băgați în lagăre de represalii, nu-s exterminați, nu le sunt violate femeile.  

Și nu mai e vina cărții, dar pe multe pagini erau însemnări, cele mai multe cârcotașe, în creion. Buchisindu-le pe alea, nu le-am putut ignora,  îmi ieșeam din starea poveștii. Voi reveni într-un alt text, pe îndelete, despre cum ceva care m-o-nfuriat 494 de pagini,  la numărul 495 mi-o dăruit un bilețel pentru Borcănașul cu fericire.  În poză criticul în creion întreabă câte căruțe au izbutit să treacă prin iad exact unde autorul răspunde că șase. Ordinul cu numărul căruțelor trebuia înainte mi-o amintit de Misery,  romanul lui Stephen King în care o admiratoare fanatică ia prizonier scriitorul preferat și-l obligă să rescrie povestea conform mofturilor sale.  

Și, atunci, în aste noi condiții, de ce 4 steluțe? Pentru scriitură. Mi-o rămas de la Borges în minte că romanul înseamnă multă umplutură. Șatra dovedește cu asupra de măsură credința scriitorului care a fugit toată viața de roman. Dar e o umplutură frumoasă, poetică. În lumea asta nu contează doar esența: un om a murit.  Dacă cerul era senin, un copil se scălda râzând în hohote, câmpul rămâne uscat, ursul trist și câinele credincios și mămăliga fierbe atunci tabloul capătă și alte tonuri, nu doar pe cele cenușii. Cumva scriitura este mult mai frumoasă decât povestea. 

Ș-apoi nu-i vina domnului Zaharia Stancu pentru că i-am citit romanul după 50 de ani de la scriere, atunci când multe alte  povestiri vor fi fost scrise și citite luminând în Șatră toate cotloanele pe care autorul ei le-a imaginat misterioase. Ca de atâtea alte ori iară viața bate cartea. 

• Șatra - Zaharia Stancu, Editura pentru literatură, 1969, 495 pagini.  

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

În 2020 am mai citit:

1. Caractere atipice - Tom Hanks ****
2. 12 ani de sclavie - Solomon Northup ****
3. Trenuri cu prioritate - Bohumil Hrabal ****
4. Zogru - Doina Ruști ****
5. Cronica vieții mele - Bob Dylan ***
6. Borges la 80 de ani. Cărțile și noaptea *****