- Am intrat în ritmul de vară iară: pauze mari, texte puține.
Nu-mi cunosc vecinii. În anul șapte, încă știu doar cele trei, patru case din stânga (în două dintre ele locuiesc două bătrâne singure: mama popii și bunica tazmanienilor). Pe vecinul din dreapta însă îl recunosc. Pe doamna sa, nu. Îmi amintesc, ca din vis, că zilele trecute B., socializatorul de serviciu, mi-o zis iară că se numește V. În stânga - față sunt patru case. Bunica din prima e la spital, chiar pe patul de moarte. În cea de-a patra, bătrânul a murit primăvara trecută. Puține lucruri mă întristează mai mult decât casele abandonate. Bătrânul s-a dus, iar odată cu el și câmpul de narcise; în scurtă vreme, jungla și șerpii le-au luat locul. Pe casă a apărut o crăpătură mare, semn că nu doar oamenii se trec. Pe ulița noastră, în buletin drum, nici măcar stradă, nu sunt mai mult de zece case. Din vedere nu-i recunosc pe mulți dintre oamenii de mi-s vecini.
- Da, chiar îmi spunea că n-a mai venit în ultimele patru zile și că probabil e mort deja.
- Mort și îngropat, răspund crud.
- Trebuie să-l sun acum pe fratele meu. Fratele lui, ar fi trebuit să-mi dau seama și singură.
La începutul anului, atunci i-am auzit întâia dată prenumele, m-a întrebat de am o pisică specială, una care are un mieunat aparte. Îl așteaptă în fiecare zi la patru jumate, când vine de la muncă și poartă o lungă conversație cu el. Ar vrea să o sterilizeze.
Am recunoscut-o pe Una mea de la primul cuvânt. Nu există un alt pisoi care să vorbească și o altă limbă decât cea maternă. Taman atunci intra pe uliță trădătoarea. Direct de picioarele omului s-o lipit ș-a început să-l descânte tărăgănat și înalt, conform stilului său inconfundabil. E atât de nedrept ca astfel de pisici să fie asociate cu unele apucături muierești.
Dacă tot am stabilit că Una va cina în continuare la ei, făr de nicio operație suplimentară, i-am arătat o poză cu pisoiul care ne vizitează de câteva luni, Iepuraș.
Era al său de 18 ani. De i-o fi zis numele adevărat, l-am uitat de atunci.
Nu-mi amintesc în anii ăștia de casă nouă câte pisici ne-au adoptat temporar. Griușor a stat o toamnă ș-o iarnă în vata minerală din garaj. Dușmănelul vreo trei anotimpuri s-o împuns cu Șosețică al nostru. Ciorăpel a venit, l-am donat, a murit călcat de mașină. O copie mai mică a lui Dușmănel a trecut și ea din când în când. Peticel vine și pleacă de vreo trei ani deja — asta nu înseamnă că se și lasă iubit.
După multă vreme și multe boabe, m-o primit Iepurașul să-l ating. La scurtă vreme după primele drăgăleli, a început să slăbească foarte mult — pielea și osul nu-i doar o figură de stil. A rămas tot mai mult la noi, și-a dorit să stea și să mănânce în casă. L-am găzduit în salon, ca pe toți oaspeții noștri de seamă. Cel mai mult îi plăcea să stea pe un prosopel, pe canapea. Nu-mi amintesc să fi adormit vreodată. Tot timpul era de veghe.
Cu vreo trei zile înainte de ultima sa duminică, am eliberat cățeii, ăia trei de adună împreună peste suta de kile. M-am gândit la Iepuraș, dar cum nu apăruse, mi-o fugit repede gândul de la pericole. Îi mulțumesc pe astă cale intuiției, care niciodată nu mă părăsește, deși eu de atât de puține ori îi acord atenție.
Când l-am găsit era cu burta în sus, cu ghearele scoase și toți câinii peste el. Era ud fleașcă, semn că bălitoarele nu l-or iertat. Am fost sigură că va muri. Îi bătea inima să-i rupă pieptul — nici asta nu-i doar o expresie exagerată. S-a lăsat în tufa de flori chinezești, la umbra gutuiului. Limba îi atârna, gura era deschisă, ochii asemeni, inima-i bubuia. M-am așezat lângă el, m-am luptat cu furnicile care porniseră atacuri pe toate fronturile, l-am masat și bocit minute multe. I-am spus că dacă a ajuns la ultima viață, să renunțe, dar că a fost un Iepuraș curajos și că eu am mare încredere în puterea sa de înviere.
Nu știu cum să povestesc revenirea. Am trăit-o de două ori trasă la indigo, asta ca să anticipez puțin din episodul următor, dar încă mi-i uimire. Cadru general: o tufă care arată ca un mărar gigantic, sub ea un animăluț aproape mort, o bocitoare trântită direct pe pământ lângă el. În clipita următoarea, Iepurașul se ridică, urlă că-i este foame și se oprește direct în castronul cu lapte.
Noaptea nu voia să rămână în casă. Poate simțea teama mea că va muri acolo. Sâmbătă foarte dimineață, ca-n toate zilele, am verificat de era pe covorașul de la ușă. Nu era. Dar l-am zărit pe terasă. Instinctul mi-a spus să merg la el pentru o ultimă dată, dar n-am făcut-o, m-am întors în pat. Peste zi, iară al șaselea simț mi-a poruncit să-l caut pe Iepuraș că este ceva în neregulă, nu ar lipsi întreaga zi. Iarăși ignore.
Duminică dimineața l-am găsit sub tufa de flori chinezești. Mi-am propus s-o nimicesc încă de când a comandat-o B., cu vreo patru ani în urmă. Se întinde în toată grădina, are rădăcini îndărătnice și tulpini înalte.
Era întins, relaxat, cu ochii și gurița închise. Furnicile biruiseră. L-am așezat în cutia lui B., de la pantofii de alergare. De o comandam, nu se potriveau atât de bine dimensiunile. L-am presărat cu trandafiri de dulceață, ce miros splendid! L-am îngropat în livadă, la umbră.
Nu am cu el decât două fotografii nereușite. Îmi pare tare rău că nu a ajuns la niciuna dintre superbele ședințele foto ale lui B. În ultima îl cântărisem. Deși era mai ușor decât un fulg, cântarul mi-o arătat, în vreo cinci rânduri, două kilograme.
Despre cum duminică dimineață am îngropat un Iepuraș și duminică seară am salvat doi puiuți aruncați pe deal — în altă filă de jurnal ziceam. Puține lucruri mă întristează mai mult decât lipsa de empatie a unor oameni față de animale. Și, pentru că degradarea casei abandonate o am continuu în fața ochilor, nu pot să nu o suprapun întunecimii sufletești a celor care aruncă ființe vii la groapa de gunoi.
Mai scriu doar că, atunci când privesc cele două mogâldețe negre, îi mulțumesc lui Iepuraș că ni le-a trimis pentru a ne reaminti, a câta oară, că moartea nu exclude viața, nici lacrimile zâmbetele, nici pierderile câștigurile, și nici întunericul lumina. Ne sunt atât de prețioase zilele toate și este atât de adevărat că nu știm niciodată ce aduce ceasul și că nu ni-s definitive nici prăpăstiile, nici înalturile...
În tufa verde deschis, născută din semințe minuscule, negre, chinezești— cu care m-am luptat în toți anii să nu treacă granițele de i le-am marcat în jurul gutuiului — vor înflori în curând bobițe roz.
Lângă ea, trandafirii de dulceață s-au trecut. Poate la anul. Și cu ei duc un război continuu, ca să nu depășească teritoriul propriu.
Dintr-o duminică dimineață, chiar cea de 1 iunie, în care ne-am aniversat doi prieteni buni, și nesuferiții de Damasc, și urâcioșii de Asia, au căpătat lumina blândă a lui Iepuraș, care dintre toate dealurile, ulițele, casele și oamenii, le-a ales.
I-am povestit lui AI despre Iepuraș. Imaginea pe care a simulat-o nu este foarte departe de real, doar la câteva kilograme distanță.
______________
În arhiva seriei:
1. Mărășasca
3. O carte și un pisoi, apoi sfârșit
4. Veacul ei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu