- Nicicând nu-mi fu mai greu să revin pe blogul abandonat. Deși în capul meu scriu nonstop pentru el, când apare ecranul alb, dispar toate inspirațiile și dorințele.
Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa spun învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la Loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate va sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
*
Dintre toți buniceii îmi mai trăiește unul, care e una. Și am avut mulți. Pe lângă cei 4 originali, m-am lipit de străini. Am adunat într-un sertăraș prețios bătrânei de colecție. Mama singurei mele șefe o fost prima infiltrată. Apoi i-am adorat pe bunicul iubitului din perioada Femeia la 30 de ani și pe soacra soră-mii. În aste timpuri m-am lipit de tatăl celor pentru a căror casă plăteam chirie. Oma, bunica omului meu, e ultima dispărută din lista viilor.
Mama tatei trăiește. Pe 29 iulie o-mplinit 98 de ani. Acasă e șantier, mă întorc după două săptămâni de concediu și mă calcă o depresie a cărei intensitate nu simt s-o mai fi petrecut în ultimii foarte mulți ani. Poftesc o săptămână la bunica ca un dar pentru ea. Doar las gândul să iasă cu vorbe. N-avem bani, B. nu are timp, Casa urlă să-i rezolv dintre restanțe. Universul (și B., mai ales B. domnul Nu există nu se poate) o netezit absolut tot ce era obstacol și dusă am fost.
De mulți ani nu mai există prispa din lut cu margini de lemn ros a copilăriei, dar oricât aș ședea pe betonul ce-o refăcut-o, tot pe ea, cea dintâi, o văz. Poate pentru că un leagăn atârnă de măr. Și c-un sfert de veac în urmă tot o frânghie era, tot c-o scândură. Același măr. Doar pisoiul roșu lipsea atunci. Or poate că n-aveam inima să-l văz. Acum se leagănă în ritmul vântului și-i una dintre imaginile cu care voi trece Dincolo. L-am botezat Goldie. E mai auriu decât cel roșu căruia i-am spus Garfield. Poate pentru că la colț e liliacul Ăla. Sigur pentru că scândurile vechi din gard sunt de atunci. Și peste drum e bucătăria de vară. Nu, nu mai e bucătărie de vară. E magazie de lemne. Privesc printre stivele de lemn rânduite de tata-n aste zile. Văz tot policioarele cu căni din lut și plita cu ceaun în care fierbe lapte de capră. Și bunica e aievea acolo. Chiar de acum e sprijinită într-un cadru, Hieroaiaca - îi zice ea cu alint, în mintea mea rupe bețe uscate de floarea soarelui în timp ce eu și cei trei veri de-i are-n creștere asudăm în jurul mămăligii fierbinți. Peste geam acum e o splendidă grădiniță de trandafiri. Tata-i taie-n toți anii. Atunci era un rând de ardei iuți, chiar în ușa bucătărioarei. Și sub geam era un porcoi de sticle pe care le dădeam țiganilor la schimb. Primeam ligheane de plastic și de suplimentam cu nuci, căpătam cartofi.
Niciunde-n lume nu am acces la mine mai strașnic decât în locul ăsta. Mii de imagini mă asaltează și-mi strigă că nu-s dispărute ca toate celelalte sub uitări. N-am mâncat niciodată atâtea prăjituri - evaluează bunica uluită situația, deși eu n-am copt decât trei zile la rând gogoși. În timp ce ea molfăie inelul auriu, îmi amintesc cât iubeam în copilărie pâinea cu zahăr. Nu aveam acces la ea decât atunci când mă durea burta, dar cumva în toate diminețile mă durea burta.
O pisoiașă mănâncă pufuleți. I-am uitat numele de la botez. Se ține de fălci cu două lăbuțe în speranța că va reuși să-și desprindă de cerul gurii mălaiul înmuiat. Nu reușește, dar mai mănâncă unul și o ia de la capăt cu lupta-n care n-are sorți de izbândă. E singura pe care o pot atinge, cu forța, dar orișicât. Mamă-sa preferă miezul de semințe decojite. Are un aer regal și ochii conturați cu negru. Pe blănița albă sunt petice roșcate, gri și negre. Așteaptă răbdătoare să mai sparg semințe și să le azvârl trei metri mai încolo.
În camera bunicii, în dreapta nu mai e soba cu locșor de copt plăcinte. E una nouă, verzulie, din faianță. În niște tăvi grele, care mai există în blidarul din odaie, bunica dospea brânză de capră cu ouă multe. De era vreo zi a morților prin preajmă, găsea bănuți pentru stafide care aterizau în perluțele de brânză soare. O tablă subțire, de mărimea unei coli de hârtie A4, acoperea umplutura. Peste tabla aia rânduia bunica jar. Și acu mi se pare că-nghițea ziua-ntreagă plăcintitul. Mai durează? Cât mai trebuie? Poate că s-o ars. Sigur e gata, bunico! o asaltam pe patru voci în toate secundele.
Învârt într-o oală în care fratele tatei crește o ciorbă de găină. E una înaltă, din aluminiu subțire. Printr-o magie, care doar în casa bunicii îmi este la-ndemână, în zeamă fac horă cartofi noi și păstăi tinere. Căci asta mâncam des în toate verile. Și azi pe o listă de cinci preferate, aș așterne borșul de bobi roșii și fiertura cartofi - păstăi + usturoi. Ar lipsi păsăreasca pe care o vorbeau între ei pruncii fratelui tatei și ale cărei reguli le cunoșteam bine, da-mi era imposibil s-o descifrez în timp real.
În fiecare zi bunica își desface broboada și-și piaptănă părul. Între alb și negru e împărțit în mod egal. După ce-i descâlcit, ajunge împletit în două codițe. Astea-s suficient de lungi încât să-i înconjoare capul într-un tur complet. O Iulia Timoșenko s-o teleportat din viitor într-un sătuc de pe lângă Galați. E bunica mea.
Nu mă gândesc decât că după ziua asta începe 99. E agitată pe unii de pe televizor. Îi muștruluiește zdravăn. Are bunica niște ocări de l-aș speria și pe Blogspot cu ele. Mi-o dat sanitaru pastile ca să nu mai fac copii. Nu mi-o zis ce să fac cu ele și eu le-am înghițit pe toate. O zis c-o să mor. Și io n-am murit nici acum, râde bunica în hohote de isprava ei. Gheorghe, Veta, Dumitra îs prunci morți în primele zile după naștere. Căci bunica o avut laptele otrăvit. O aflat târziu de la o babă din sat, care-o și descântat-o și dezlegat-o de blesteme. Atunci o venit fratele tatei și el o adunat zile. Păi dacă el o trăit la următorul nu m-am mai dus la babă. Ș-atunci tot o murit, ca și ăia dinainte.
Bunica pășește-n 99 cu regretul că n-o avut și ea o fată. Tare-s bune fetele! O-ntreb de fiica vecinei de peste gardul din față. E plecată la Timișoara, e medic, n-are ea timp de mamă-sa. Dar de Livica, două case mai încolo, ce mai știi, bunica? Nici ea nu mai trece p-acasă, e la Tulcea, crește nepoți. Și dincolo spre stradă? Dar de lângă magazin? Niciuna dintre femeile de le supun anchetei n-ajung să-și oblojească mamele. Îs tare bune fetele față de băieți, încheie bunica cu durere. Asta-n timp ce unul dintre fiii ei îi pregătește prânzul, iară ălălaltu abia ce-o pornit o nouă mașină de spălat rufe.
Nu mă mai strânge Dumnezeu! zice cu obidă. Ș-apoi începe să turie două ore pe ceas povești care nu se repetă și pe care nu le-am mai auzit în patruzeci de ani de împreună. Știe El când să te adune, bunico! O mângâi pe spate, o sărut pe obraz și-i zic că de-i ostenită poate să plece. Nu vreau să mori că ți-am dat eu voie! îi completez cu spaimă. Ațipesc în amiaza aia. În casa bunicii există pentru verile caniculare o cameră răcoroasă și de astă dată este camera mea. Mă trezesc nădușită. Bunica murise. Era ghemuită ca un bebeluș în burta mamei p-o podea. Când m-am aplecat bocită, s-o-nviat. Și pe Oma am visat-o revenită din morți. M-o-ntrebat Dumnezeu de voi, îmi zice senină în coșmarul meu de la amiaz. Și nu i-ai răspuns că o sută de ani sunt prea puțini? Că pentru noi ai nevoie de mult mai mulți?! Of, bunica, ce ocazie ai ratat!
Și eu care nu-mi amintesc niciodată ce visez...
Am mers la sat să-i dăruiesc bunicii o săptămână de împreună.
Am mers la sat să-mi fiu dar.
_________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu