DANSUL FURIEI

• Mai am două restanțe mari la cărțile lui 2021. Ultima carte și top 10. Dar azi am terminat Dansul furiei și n-aș lăsa emoțiile să se care. 

De ce astă carte

Pe cărările-mi virtuale or tot apărut recomandări prin 2020 pentru Dansul furiei. O vreme l-am ținut în coșul cu dorințe. Promițându-mi că nu va sfârși în grămada neînceputelor cu anii, l-am comandat vara trecută. 

**** Despre furie și alte calități

Sunt un om furios. 

De-ar fi chestionați oamenii din preajma mea care este cuvântul care mă descrie cel mai bine probabil ar răspunde în majoritate: calmă, mult prea calmă, foarte calmă. De răspunsul l-ar da bărbații și pruncii din viața mea, varianta lor ar fi: uneori are o energie negativă ce-o simt fizic, iară tună și fulgeră îs prea puțin pentru ce exprimă. Între cele două extreme eu sunt punctul comun firește. Aș zice că cea mai simplă dintre explicații este aceea că deși sunt furioasă cu program aproape nonstop de foarte puține ori mă exteriorizez. Doar atunci când nu mai pot și de cele mai multe ori și când nu mai pot mai pot un pic.

De aceea m-au atras mult cartea și titlul. Subtitlul nu l-am mai priceput. Ghid pentru femeile care vor să schimbe tiparul propriilor relații. De ce-o exclus bărbații dintre destinatarii mesajului ei autoarea nu-nțeleg. Chiar îmi imaginam acum cât de benefică ar fi de citit în tandem cu partenerul de viață lucrarea ei. Zâmbesc amintindu-mi că nu cu multă vreme în urmă un astfel de titlu m-ar fi pus pe fugă. E pentru ăia cu dezvoltarea personală, nu pentru mine, aș fi zis arogantă. 

Când ne folosim mânia ca ghid pentru a stabili care sunt nevoile, valorile și prioritățile noastre lăuntrice nu trebuie să ne neliniștim dacă descoperim cât de puțin clare sunt ideile noastre. Dacă resimțim furie sau amărăciune cronică într-o relație importantă, acesta este un semnal că aici s-a compromis mult din sinele nostru și nu suntem sigure ce poziție ar trebui să adoptăm și ce opțiuni avem. Nu este o slăbiciune să ne recunoaștem lipsa de claritate în gândire. Ci este o ocazie, o provocare și o sursă de putere.

Mi-i clar de multă vreme că furia-mi e un semnal de alarmă, că e ceva de schimbat,  că ceva nu e bine. Uneori mă dumiresc care mi-i nevoia neîmplinită și pare că gestionez orișicât crizele. Dar o iau de la capăt de un infinit de ori ca prima dată. 

Una dintre informațiile care m-o năucit este aceasta: Sunt singura cauzatoare de furie, nu există factori externi. În trecut mai cochetasem cu ideea că starea mea e responsabilitatea mea supremă, dar aci parcă am văzut mai negru pe alb ca oricând. Și nici că nu-s responsabilă de sentimentele celorlalți nu gândisem. Și 1% dacă depinde de tine o situație conflictuală, apăi ține-te de controlul ce-l ai, ăla infim, schimbă tu dansul prin pașii tăi, ieși din cerc, rupe-l. ...nu avem puterea de a-l schimba pe celălalt dacă nu vrea să se schimbe, iar încercările noastre în acest sens ar putea de fapt să îl/o protejeze de schimbare.  

Pentru a învăța să ne folosim eficient furia trebuie să renunțăm la unele lucruri: la a-i învinui pe cei pe care îi considerăm a fi cauza problemelor noastre și despre care credem că nu contribuie la fericirea noastră; trebuie să renunțăm la noțiunea că este de datoria noastră să îi schimbăm pe alții sau să le spunem cum trebuie să gândească, să simtă, să se comporte.

Furia este un sentiment normal zice cartea. Uneori poate că ar trebui să dăm frâu liber emoțiilor și să spunem tot ce avem pe suflet. E normal să fii mânios, e normal să vrei să te descarci pe cineva, dar de câte ori ai rezolvat ceva prin ceartă? Poate că furia ta trebuie canalizată spre altceva pentru a ieși ceva bun din asta, continuă Harriet Lerner.

Psihologul abordează în lucrarea sa mai multe situații comune, din viața de zi cu zi, între persoane cu diverse relații interumane pornind de la exemple concrete din activitatea sa de clinician. Fie că vorbim de relația cu părinții, de cea cu copiii sau cu șefii, trebuie să punem altfel problema în raport cu furia pe care o simțim. Scrie simplu, folosind multe exemple din sesiunile ei de terapie ziceam, ceea ce facilitează înțelegerea unor teorii de altfel complicate.

Care-s teoriile de le lămurește Lerner: 

• Furia e o emoție naturală, la fel ca toate celelalte. Nu e nici negativă, nici pozitivă. Nu e mai bună sau mai rea decât alte emoții. E o emoție importantă ce necesită atenție și respect. 

• Ventilatul furiei nu îl schimbă pe celălalt (uneori e dimpotrivă).   Ne imaginăm că putem (și uneori chiar că ar trebui) să îl schimbăm pe celălalt. Și când celălalt nu se aliniază așteptărilor noastre, ne enervăm, cicălim, țipăm sau șantajăm emoțional. Iar asta nu face altceva decât să întărească poziția celuilalt, acum justificată și de reacțiile noastre.

• Dacă vrem să schimbăm o relație, singurul lucru pe care îl putem schimba cu adevărat, suntem noi înșine.  Nu putem schimba ce simte, ce crede și ce zice celălalt. Singurul lucru pe care îl pot face e să schimb felul în care eu fac lucrurile. 

• Toți suntem profund afectați de modelele generațiilor anterioare – chiar dacă nu conștientizăm acest lucru. Nu-mi amintesc furiile bunicilor, deși în centenara de azi pot ghici cam ce fu, dar mama țipa, țipă. Cred că în secunda-n care am văzut-o pe mama în apucăturile mele milimetrice am înțeles cu adevărat că fantomele transgeneraționale nu se referă doar la traume uriașe.  Nu-mi iese nici acum întotdeauna, dar tare m-o mai ajutat oglinda asta în care mă raportez la ce nu-mi plăcea la mama dar prestez din belșug. 

• În relațiile importante, schimbarea nu e ușoară și nu se întâmplă peste noapte. În momentul în care începi să vorbești despre tine, și nu să îl învinovățești pe celălalt, să vorbești despre nevoi și așteptări și nu să faci reproșuri  relația va începe să se ajusteze. 

Încă o direcție care mi-o atras atenția fu aceasta: Nu o dată, spune Lerner, copiii devin un paratrăsnet pentru problemele mai adânci din relația părinților. Nu o dată căsnicia disfuncțională reflectă probleme nerezolvate ale fiecărui partener cu proprii părinți. Suferințe reprimate în relația cu proprii părinți pe care le exprimăm nepotrivit și necontrolat în propria relație de cuplu. Fuga de familia de origine, ideea că întemeindu-ți o nouă familie sau aducând pe lume un copil poți uita și depăși umbrele și conflictele nerezolvate este o mare iluzie. Moștenirea emoțională pe care am primit-o de la părinții noștri va fi automat transmisă copiilor noștri și va polua relația cu partenerii de viață. Soluția este conștientizarea. Întrebarea - de fapt pe cine sunt furios? Înțelegerea faptului că e perfect uman, deși complet nesănătos, să folosești unii oameni ca paratrăsnet pentru furiile tale în relația cu alții. Părintele care vine de la birou încărcat de frustrări în relația cu șeful și se descarcă pe copii, enervat la prima "abatere" a celor mici. Soțul care e într-un conflict cu proprii părinți și reacționează agresiv față de soție. Când nu putem spune în față ce gândim celor care sunt adevărata cauză a emoțiilor noastre negative vom sfârși inevitabil prin a "vărsa" tot acel balast emoțional în spinarea altcuiva, care nu are nicio vină.

Și ceea ce mie mi s-o mai potrivit mănușă: Deconectarea de sine înseamnă că o parte prea mare a Sinelui  devine negociabilă sau chiar reprimată. In acest caz, femeia acumulează o mare cantitate de furie reprimată și este deosebit de vulnerabilă la depresie și la alte probleme emoționale. Mai păstrasem câteva citate despre femeile fără copii și despre oamenii deconectați emoțional de propriile familii, dar fix acuș nu le mai găsesc. 

Despre steluțe

Am început cartea în octombrie or noiembrie și m-am oprit după 160 de pagini. Deși începutul acela l-am citit în câteva ore, tot în teancul neterminatelor o aterizat volumul. În ianuarie, acum, m-am obligat să mai scad grămada nesfârșitelor și-ntr-o seară ș-o dimineață am mai gătat restul celor 80 de pagini. 

Mă așteptam să fie dintre cărțile care-mi mișcă esențial gândirea ș-am fost olecuță dezamăgită că nu se petrecură efectele conform așteptărilor. Câteva gânduri mi le-o limpezit și de nu le-oi uita repede ceva redirecționări se vor petrece. C-un limbaj simplu ziceam, cu multe exemple, dar și cu blândețe și compasiune își așterne Lerner cazurile care țipă din toți rărunchii: ești și tu pe aici, sunt și eu prin viața ta. Faptul că la mine n-o funcționat imediat vindecarea, deși tratamentul e în fața ochilor m-o dezamăgit și ce altă cale alesei dacă nu să penalizez medicul. 

Sunt cărți care se lipesc pe momentul în mine propice lor cu toate 5 steluțele. Am penalizat doar cu o steluță volumul pentru că știu că n-o ajuns la mine în timpi perfecți pentru el, dar asta nu-i scade dintre merite. Chiar e unul dintre manualele fundamentale despre relații, emoție, comunicare pe care l-aș recomanda. Și e una dintre cărțile de trebe recitită de mai multe ori. 

• Dansul furiei - Harriet Lerner, editura Herald, 2020, 239 pagini. 

__________________________________

Cărți citite despre care am povestit în 2022:

1. Bunicul și o lacrimă de fată - Petre Sălcudeanu ****
2. Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu ****

⧭ Toate celelalte cărți despre care am scris sunt îngrămădite ACI și DINCOLO. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

**      volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****   scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.