Încerc să sucesc criteriile de selecție a cărților ce vor ajunge-n Top 10. Cu 5 steluțe, de erau citite la-nceputul anului, n-aveau nicio șansă în clasamentul întocmit în fiecare decembrie pentru lecturile anului. Oricât de grozavă ar fi o scriitură, peste emoția ei se vor așterne alte și alte povești. Poate voi ajunge la o nominalizare mai puțin subiectivă astfel. Tărăboiul se mută acuș pe cărțile de 5 steluțe ale unei singure luni. De ce să fie simplu, când poate fi atât de complicat?
De ce astă carte
Am de doi, trei ani pe lista de dorințe ăst titlu. Când am început să-l abuzez pe B. în timpul lecturii cu informații ce mă uluiau, m-o-ntrebat de ce am întârziat să cumpăr ceva ce mi-am dorit atât de mult. Habar n-am! Deși am foarte mulți autori preferați, puțini sunt cei pe care-i tânjesc chiar cu anii.
***** Despre o Artistă
Îmi amintesc perfect ziua-n care am aflat întâia dată despre Marina Abramovic. Citeam, ca și acum, în fiecare zi blogul Prințesei urbane. În urmă cu vreo 10 ani Ioana o văzut un film despre viața Marinei și l-o povestit cu multe detalii. Aveam acasă o cartelă Cosmote de internet (costa 7 euro). Adică ăsta era tot internetul meu și era musai să-l dozez așa încât să-mi ajungă o lună-ntreagă pân la următorul salariu. N-am fost în stare atunci să găsesc filmul, dar în amiaza aia mi-am consumat repede întregul trafic privind filmulețe pe YouTube cu și despre noul personaj captivant.
În tot deceniul ăsta dus am revenit adesea la fragmentele video. Din cele 19 milioane de vizualizări ale momentului Marina - Ulay (MoMA 2010) vrun milion îs ale mele. E o emoție copleșitoare ce se transmite și de care uneori am mare nevoie. În 2020, când Ulay o murit, mi-am propus să cuprind povestea lor unică de dragoste în proiectul 31 de povești pentru 31 de zile, întâia ediție. Deși am început textul de vreo 10 ori, tot de atâtea ori l-am abandonat. Erau prea puține vorbe pentru prea multul ce-l simțeam.
Momentele în care o carte mă fascinează de la primul rând, și știu că cele 400 de pagini sunt prea puține pentru poftele mele, îs prețioase. Îmi fixez doza maximă la câteva pagini pe zi pentru a mă bucura cât mai mult timp. Cu toate astea tare repede am gătat memoriile Marinei Abramovic.
N-aș spune că-i un personaj iubibil. Dar nici ignorabil n-aș zice că-i. Nu-mi amintesc de când mă fascinează tema durerii și a biruirii ei cu puterea minții. Probabil de când am cunoscut un om care mi-o dovedit că-i totul posibil. S-or dus vreo 15 ani de atunci. Căci asta m-o hipnotizat la acest artist dintâi: lucrul cu durerea și cu depășirea limitelor trupului și minții. Chiar dacă dintotdeauna mă copleșesc poveștile de dragoste, mi-am dat seama abia citind memoriile că opera ei artistică mă năucește complet. Bine, cartea nu-i taman cea mai convingătoare dovadă pentru iubirea sufletelor pereche. Și ce bine că nu-i!
Volumul adună file din viața personală și artistică a Marinei Abramovic. Spre surprinderea mea scriitura nu-i specială, înzorzonată, dimpotrivă. Mă așteptam ca un artist să-și picteze autoportretele cu emoție or textul e unul milimetric, aproape chirurgical, făr de pic de tresărire mai la vale or mai la deal. Mi-o plăcut mult tonul acesta neutru, de analist exterior al propriilor trăiri. Mai multă emoție este în oricare dintre proiectele ei artistice decât în cartea asta.
S-o născut în Iugoslavia, sub regimul lui Tito, din părinți care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Deși îs sigură că sunt referiri și la tată, acum îmi amintesc doar imaginea mamei autoritare și abuzive. La un moment dat mărturisește că s-o măritat de foarte tânără pentru a nu mai exista obligația lui zece seara în casă. Dar întoarcerea acasă înainte de zece o rămas printre sarcinile stricte nu doar când s-o măritat ci și când își începuse cariera internațională. Îmi amintesc că era trezită la miezul nopții să-și facă patul și pentru fiecare cută era pedepsită. Cam asta primi pe linie maternă copilul soldat, instrucție.
Abia am așteptat să ajung la paginile dedicate lui Ulay și celor doișpe ani de relație pasională și artistică. Deși Abramovic pare să nu se abată de la nicio fărâmă de trăire, cam la tot pasul se simte dezamăgirea rezultatului final. Rătăcind cu duba prin Europa făr de bani în mare parte a duzinii de ani dintre ei, dincolo de iubirea uriașă, răzbat și rămân colaborările de pe scenă. Marina detaliază pe îndelete proiectul Marelui Zid Chinezesc, când după trei luni jumătate de bătut aproape la pas, din capete opuse, se întâlnesc pe la jumătate nu doar pentru a încheia un proiect grandios dar și pentru a sfârși o relație în care masculul o adunat pe drumurile reunirii o altă jumătate perfectă, parcă o traducătoare chinezoaică. Câte 2500 de kilometri fiecare, peste munți și văi, ea de la Marea Galbenă, el din Deșertul Gobi.
Mereu facem ceea ce ne place în viață. Din acest motiv nu ne schimbăm. Când faceți aceste lucruri, nimic nu se va schimba dacă mereu le faceți la fel. Metoda mea e să experimentez lucrurile de care mă tem, de care mi-e frică, pe care nu le cunosc, să explorez teritorii în care nu a mai ajuns nimeni. Acest lucru include și eșecul. Cred că eșecul e important fiindcă experimentând, veți putea greși. Însă dacă nu ajungeți să experimentați eșecul e ca și cum v-ați repeta la nesfârșit. Cred că oamenii au nevoie de schimbare, iar singura schimbare va fi cea la un nivel personal. Voi înșivă trebuie să vă schimbați. Fiindcă singurul mod de a schimba conștiința și de a schimba lumea din jur e prin a începe să ne schimbăm noi. E ușor să criticăm că nu e bine, că lumea nu e cum ar trebui să fie, că guvernele sunt corupte și că există foamete în lume, războaie și masacre. Însă ce facem la nivel personal, cum contribuim la toate acestea?
Câteva cuvinte despre opera ei performativă, arta reprezentației, pentru cei de n-o cunosc. În 1974, la 23 de ani, se așază în mijlocul unei galerii din Napoli. În fața ei pe o masă sunt 76 de obiecte pentru plăcere şi pentru durere (un pahar cu apă, un pantof, un trandafir, un cuțit, o lamă de ras, un pistol cu un glonț). Pe biletul cu instrucțiuni scrie: „Sunt un obiect. Poți folosi orice de pe masă pe mine. Îmi asum întreaga responsabilitate – chiar dacă mă omori. Ai șase ore la dispoziție.” Atunci un bărbat a tăiat-o la gât și i-a băut sângele, un altul i-a pus pistolul la tâmplă după ce-i fuseseră sfâșiate hainele. După încheierea numărului, când o ajuns la hotel, avea fire de păr albe. O stat în mijlocul unei stele în flăcări până a leșinat din lipsă de oxigen, s-o tăiat pe abdomen.
Arta reprezentației e o construcție mentală și fizică pe care artistul o face într-un anumit timp, într-un spațiu, în fața unui public, cu apariția unui dialog energetic. Publicul și artistul fac piesa împreună. Diferența dintre arta reprezentației și teatru e imensă. În teatru un cuțit nu e un cuțit și sângele e doar ketchup. În arta reprezentației sângele e materie primă, iar lama de ras sau cuțitul sunt instrumente. E despre a fi acolo în timp real și nu poți repeta reprezentația pentru că aproape niciodată nu poți repeta astfel de lucruri. Ceea ce e foarte important pentru reprezentație e că oamenii întotdeauna se tem de lucruri foarte simple. Ne e frică de suferință, ne e teamă de durere, ne e frică de moarte. Ceea ce fac e să pun în scenă aceste frici în fața publicului. Folosesc energia voastră și, cu aceasta, pot să-mi împing corpul cât pot de mult. Așa mă eliberez de aceste frici. Și sunt oglinda voastră. Dacă pot face asta pentru mine, puteți s-o faceți pentru voi înșivă.
Am văzut atâta durere și singurătate, atâtea lucruri extraordinare, când priveam în ochii cuiva, fiindcă în acest schimb cu un străin complet, fără a folosi măcar un cuvânt, s-a petrecut totul. Iar după ce m-am ridicat de pe scaun după trei luni, am înțeles că nu mai eram aceeași. Am înțeles că am o misiune importantă: să comunic această experiență tuturor. Astfel s-a născut ideea de a avea un Institut al Artelor Reprezentației Imateriale.Gândindu-mă la imaterialitate, reprezentația e o artă limitată de timp. Nu e precum pictatul. Tabloul atârnă pe perete, iar ziua următoare e tot acolo. Dacă ratați o reprezentație, aveți doar amintirea sau povestea spusă de altcineva, de fapt ați ratat-o în întregime. Trebuie să fiți de față. Pentru mine, referitor la artă imaterială, muzica e cea mai înaltă artă dintre toate, fiindcă e și cea mai imaterială. Apoi vine reprezentația, apoi restul.
De-mi văz cărțile din teancul de necitite știu care-s scriiturile de 5 steluțe. Uneori mă înșel. De-mi privesc volumele din grămada în așteptare știu care-s cărțile anului. Uneori greșesc. Am știut înainte de a o deschide că Încălcând toate granițele este de 5 steluțe și una dintre primele cărți ale top 10 lecturi 2021. Ce n-am știut e că fu una dintre cele mai prețioase ale vieții de pân la ea. Ce bucurie!
De-ar fi să caut un neajuns volumului, acela ar viza calitatea fotografiilor. Niciuna dintre ele nu-i mai de doamne ajută.
- Încălcând toate granițele - Marina Abramovic, editura Pandora, 2019, 408 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu