Uneori când ajungeam într-o librărie fizică, or trecut vreo 3 de ani de la ultima astfel de aventură, îmi plăcea să-mi aleg un volum despre care nu știam nimic. Mă lăsam cucerită de titlu or de copertă și abia așteptam să descopăr prin lectură de-i un pariu câștigător. Am observat cu oarece uimire că pot avea aproape la fel de bine aceeași experiență ș-acasă hălăduind prin librăria virtuală.
Așa or ajuns la mine Frații de la Auschwitz. Uneori mă-ntreb când voi ajunge să refuz această temă. Încă nu înțeleg cum pot citi atât de mult, anul ăsta-s cel puțin 3, despre un subiect care n-are zeci de nuanțe ca să spui că-i musai de aprofundat astfel.
După ce am terminat în vară Un băiat pe lista lui Schindler mi-am dorit foarte mult să mai ajung la povești care privesc destinul supraviețuitorilor după terminarea războiului. Habar n-aveam că dorința-mi va fi împlinită de același colet. Căci da, ambele titluri mi-au atras atenția și n-am știut la care să renunț pentru o vreme.
Lucrarea Malkăi Adler nu întrunește unul dintre criteriile mele pentru 5 steluțe, ăla cu bocit în sughițuri, dar are un ton făr de floricele și fluturași care mi-o priit. Și nici în imagini doar cenușii nu-i scrisă. Asta fu, asta zic, tragic oricare ți-ar fi dioptriile. Sunt multe imagini care-mi strâng sufletul și mă sparie că nu le-am plâns.
Frații, Dov și Yitzhak, trăiau împreună cu familia (încă un frate ș-o soră plus ambii părinți) într-un sat din Ungaria. Mai auzeau despre război la radio, ba chiar și despre planul hitlerist de exterminare a evreilor ajungeau zvonuri în ținut. Dar viața familiei lor și a satului continua normal. Taman în ăst cadru al lui 1944, naziștii vin în sat și le dau o oră să-și împacheteze bocceluțe și să fie gata de plecare. Urcați în trenuri de vite sunt transportați în condiții inumane spre lagăre. Cei mai slabi or bătrâni nu rezistă drumului. Ăia de-ncearcă să fugă sunt împușcați fără ezitare. Viața grea din lagăre o cunoaștem din toate celelalte mărturii. Ceea ce mi-o atras atenția în spovedaniile supraviețuitorilor îi legat de faptul că fiecare chiar o fost pe cont propriu indiferent de o avut un om drag, doi, pe lângă. Și nici în ce animale transformă foamea oamenii nu pricepusem pân la cartea asta.
Ne-am născut cehoslovaci și am fost trimiși la moarte ca unguri.
Supraviețuitorii de care zic că depun mărturie în lucrarea lui Adler îs trei dintre membrii familiei inventariate inițial: Dov (16 ani), Yitzhak (15) și sora lor mai mare Sarah (20 de ani). Astea-s vârstele lor când ajung la Auschwitz și când restul familiei este gazat.
Ceea ce m-o ținut lipită de cartea asta este ultima parte, cam de la jumate spre final, din momentul în care britanicii or aterizat la Auschwitz și până în 2001 - 2003 când autoarea s-o-ntânit cu cei 3.
N-am mai ajuns pân acum la documente atât de puternice despre ce-o însemnat viața în libertate a oamenilor ăstora. După 60 de ani în multe momente sunt încă prizonieri la Auschwitz. Sarah la orice grătar american, în țara aia o ajuns să îmbătrânească, se gândește automat la hornurile din lagăr unde carnea de om scotea fum alb. Frații încă au pâine ascunsă pe undeva, o traumă ce o bifează și sora lor. Dov după ce în 1945 l-o păzit printre muribunzi pe fratele său într-un spital britanic vreo 3 luni, zi de zi, nu o mai călcat într-un spital oricare i-ar fi fost urgențele în următorul juma de veac, Yitzhak nu folosește trenul nici măcar pentru a-și vizita copii și nepoții de sărbători. Dincolo de rănile astea și altele pe veci deschise romanul împletește povestea a trei învingători. Omuleții ăștia de-or înghițit ditamai halca istoriei, posibil oribilă ca nicio alta, când nu știau pe lume decât joaca au ajuns foarte departe. Și nu zic la kilometri depărtare de sătucul din Carpați și nici la decenii după copilărie.
Spre citare am scos la întâmplare câte un fragment din mărturia fiecărui participant, în ordinea-n care ele apar în carte.
Malka Adler, în familia căreia Yitzhak a ajuns pentru puțină vreme după eliberare. Malka era bebeluș atunci.
...fac un pas mare, călcând apăsat, chiar dacă pietrișul scrâșnește sub talpa mea. Simt o dorință sălbatică să strivesc pietrișul cu picioarele evreiești pe care le-am adus cu avionul din Eretz - Israel și să țip spre cerul de la Auschwitz - Birkenau: M-am născut din poporul evreu din Eretz - Israel! Ai văzut că voiau să-i extermine pe toți, nu? Ce ai de zis în privința asta?
Yitzhak
I-am rugat pe cei de la mănăstire să îi spună că este regina băiatului evreu pe care îl cheamă Icho - Yitzhak și care se întoarce în Eretz - Israel. I-am rugat să îi spună că dacă se vor întâlni, el îi va oferi stelele și luna de pe cer. Trebuie să o găsească pe fetița nemțoaică și să îi spună întocmai ce el, Yitzhak, îi rugase.
Dov
...Era un om educat, nu un adolescent de cincisprezece ani. Prin comportamentul său ne spunea: Hitler țipă la radio, Europa îi arde pe evrei, iar voi mergeți la sinagogă ca să vă rugați și să plângeți după venirea lui Mesia și să-l strigați pe Dumnezeu, implorându-l să ne salveze. Nimeni nu zice: Evrei, fugiți, trăiți!
Acest lucru mă înnebunește. Dintre toți oamenii, Friedman, care l-a părăsit pe Adonai, care fuma în ciuda lui Dumnezeu, în ciuda tuturor, a fost binecuvântat. Nu a zăcut în mocirla împuțită într-o fabrică de cărămidă și nu a fost împins să stea la coadă pentru mâncare. Nu a fost aruncat într-un tren împuțit de animale, fără apă, fără aer. Nu a stat pe peronul de la Auschwitz și nu și-a văzut familia împrăștiată spre iad. Nu s-a aflat într-un convoi de bătrâni și copii care plângeau și care se duceau spre crematoriu. Firește, el s-ar fi aflat printre bătrâni, căci era în vârstă și era șchiop. N-a fost călcat în picioare, iar capul nu i-a fost plesnit în camera de gazare în ultimele clipe ale vieții sale. Da, Friedman a fost binecuvântat.
Sarah
Nu le-am vorbit fiilor mei despre lagăre. Nu știu de ce am tăcut atâția ani. Mai nou, nepoții mei vor să știe. Îmi zic:
- Bunico, bunico, povestește-ne despre lagăre!
- Doar puțin, le spun eu.
Am început să primesc despăgubiri abia acum doi ani, 200 de dolari pe lună. În principal, trăiesc din asigurarea socială.
Când eram în lagăr cu celelalte femei tinere, ziceam:
- Răzbunarea vor fi copiii evrei născuți în lume!
Eu am copii, mulțumesc lui Dumnezeu, și aceasta este răzbunarea mea.
De vă doriți un dar de ăsta care să ne dovedească, a câta oară, că suntem răsfățații timpurilor și că-n viețile noastre necazurile chiar lipsesc, vă recomand din toată inima Frații de la Auschwitz. De oamenii ăia le-or putut îndura, le-om putea și noi citi.
- Frații de la Auschwitz, Malka Adler. Editura Rao, 2020, 418 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu