Când mi-am comandat în Vinerea Neagră cele câteva titluri, nouă, pe care mi le-am permis (în coșul dorințelor mai sunt astăzi peste 50 de volume) am întrebat motorul căutărilor ce-mi recomandă din categoria Memorii. Cu 5 lei, o reducere de 86%, mi-am ales din lunga listă a răspunsurilor Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu, despre care aveam habar nimic.
Pe când cumpăram cărți dintr-o librărie reală, îs duși mai mult de 3 ani d'atunci, îmi plăcea grozav să-mi aleg o carte la întâmplare, despre care să nu știu nimic. Pe cât de la întâmplare îl garantează o fotografie lucioasă, un titlu, cele câteva cuvinte de pe ultima copertă. Am înlocuit bucuria aceasta în căutările virtuale cu solicitări de genul celei despre care taman ce-am povestit.
**** Despre vinovați cu vină
Autorul volumului este Ștefan Frumușanu, tatăl lui Andrei Frumușanu, studentul ucis la mineriada din 25 septembrie 1991. Avea 24 de ani. Peste alți 24 părintele său scrie cu disperare despre dosarul peste care nu se aștern verdicte. Înțeleg, de la Google, că nici în ăștia 5 ani trecuți de la publicare nu s-o făcut lumină. Ș-or mai trece câte vieți pân atunci...
Am scris cu disperare în sensul de neputință. Nu-i o carte din care ura și răzbunarea să răsară la tot pasul. Durerea, da, e peste tot. I-o disperare contagioasă. Iona-mi povestea cu furie despre moartea tatălui său. Este iubitul meu din altă viață și-i ăl mai calm om dintre toți oamenii calmi. Și nici nu cred că are mare aport yoga într-o personalitate educată astfel mult înainte de apariția ei în viața sa. Și-mi spunea că ar fi strâns de gât toți medicii și toate asistentele care au primit cu atâta indiferență chinurile cele groaznice ale tatălui. Văr-miu zice împietrit despre oameni care se trec pe liste de tablete când în casa lor există obiecte și mai valoroase și mai funcționale decât ce se va oferi gratuit și cum elevii care aveau nevoie disperată vor rămâne fără ele tocmai din aceste cauze imposibil de înțeles. Ieri la Kaufland toate locurile din parcare rezervate persoanelor cu handicap erau ocupate. De așez doar tablourile astea legate unul de altul mă întreb, a câta oară, când dracu ultimul va stinge becul în țara asta pentru totdeauna.
Tot pe 25 septembrie 1991, în timpul mineriadei cu numărul patru, este ucisă și Aurica Crăiniceanu. Avea 27 de ani și doi băieți. Soțul său Viorel va împărți Golgota nedreptății și a ascunderii ucigașului cu familia Frumușanu pe întreaga perioadă risipită de la tragedii.
În ziua de 25 septembrie 1991, după ora 18, mă aflam împreună cu soția mea în zona gurii de metrou de pe bulevardul Ana Ipătescu, situată vizavi de clădirea guvernului. Dinspre guvern se trăgea cu o muniție care lăsa o dâră de fum și apoi exploda fie într-o clădire aflată în construcție, fie în macaraua ridicată acolo. Se afla multă lume care era curioasă ce se întâmpla în fața guvernului asaltat de mineri. Era mult fum și miros de gaze. În acele momente, soția m-a întrebat: Viorele, dacă te lovește unul din ăsta, mori?, eu nemai apucând să-i răspund pentru că, în aceeași clipă, a fost lovită de un astfel de proiectil, care venise dinspre clădirea guvernului, din latura laterală cu strada Iancu de Hunedoara. Apreciez că, dacă soția mea ar fi reușit să se ferească, proiectilul ar fi penetrat solul în apropierea ei.
Evenimente ca acestea îmi întăresc credința-n soartă. Andrei mergea să plătească o cămașă la un magazin și s-a oprit pe drum la o cișmea. A fost împușcat. Aurora traversa la brațul soțului său o trecere de pietoni. A fost împușcată. Soldatul Nicolae Lazăr, avea 21 de ani, a murit lovit de mineri cu o sticlă incendiatoare în locul x, nu 5 centimetri mai la dreapta or mai hăis, ci fix în x. Andrei nu s-o aplecat atunci să-și lege șiretul, Aurora nu s-a oprit să privească pe trotuar rochia cea roșie din vitrină, Nicolae n-o mers la WC. Niciunul dintre ei n-o întârziat o clipă ori un milimetru la întâlnirea cu moartea. Petre Roman n-o demisionat mai devreme. Minerii nu au fost opriți într-o altă gară. Jandarmii nu au lăsat muniția nefolosită.
După ce peste două decenii tatăl lui Andrei o urmat drumul dosarului, al tribunalelor, comisiilor, dracilor și lacilor pe care-i presupune justiția în România, o devenit expert. De nu s-ar fi menționat nicăieri că-i părintele uneia dintre victime, aș fi putut jura că-i lupta unui avocat c-un criminal în uniformă. Am uitat meseria tatălui, lucra într-o fabrică, dar analizează viața politică a celor două decenii jumate prinse-n lucrare cu o luciditate ș-un bisturiu demne de condeiele profesioniștilor.
Mi-aș dori ca peste ani, foarte mulți ani din păcate, un cititor să întrebe librăria virtuală ce carte de memorii îi recomandă. Să-și aleagă din coș și să citească Cine mi-a ucis fiul?. Ajuns la ultima pagină să-și spună: Doamne, cât de departe a ajuns țara asta, nu pot să cred că un astfel de caz a fost posibil, sigur tatăl îndurerat a exagerat. Mult a exagerat, altfel nu se explică.
Eu nu sunt printre cei care cred că s-a făcut dreptate prin cartea aceasta. Da, pentru familiile îndoliate a fost vindecător procesul scrierii, cu siguranță! La canalul de crime pe care-l urmăresc se face dreptate când criminalul este trimis la pușcărie. Și chiar de nu-i locul și nici momentul pentru o astfel de mărturisire o voi face oricum: pentru mine se face mai dreptate când criminalul este condamnat la moarte.
Cine mi-a ucis fiul? este o lecție despre o istorie pe care nu o vedem în cele câteva minute de știri ce le urmărim pe televizor și nici în cele câteva rânduri de le citim pe diagonală într-un ziar. Nici măcar nu este o oglindă a neputinței țării ăsteia de a merge înainte. Din pat, de la căldură, din mijlocul familiei mai aflăm din când în când că nu se respectă locurile de parcare, că justiția este subordonată politicului și că educația este atât de șubredă. Ne zicem cu mâinile încrucișate pe chept, în așteptarea glonțului ce stă să vină, că asta e! Unii, atât de puțini, se ridică și luptă împotriva ciocanului cu penița. Vor învinge se aud stins câteva voci acoperite de batiste și frici.
N-am intrat în prea multe informații oferite de volum, tocmai pentru că mi-aș dori să fie citit. Sunt mari personaje politice și ale lumii juridice zugrăvite cu atenție. Nu-s toți canalii. Nu-s toți criminali. Vreo câțiva însă sunt, taman cei care au Puterea. N-am scris nici despre faptul că în lipsa, timp de un sfert de secol, unui verdict în țară, procesul a fost câștigat la CEDO. Această mare victorie pare în România să însemne nu mare brânză.
Despre steluțe
Tre să găsesc o altă cale de-a azvârli cu steluțele-n cărți. Tomata pe unele le sare (Bine ai revenit, Andreea! Ce bucurie!) de la evaluare și zău că bine le face. Eu vitregesc cartea asta de-o steluță: i-o lipsit emoția pe care o caut și-i musai s-o găsesc pentru coronițe și premii întâi. Volumul pe raftul lui cu eticheta galbenă de Jurnale, memorii are toate steluțele, sunt sigură. Durerea unor oameni și neputința unui sistem nu-i drept a fi puse pe cântar. M-am găsit eu mai brează taman acuș.
La început, gândul de a scrie această carte m-a entuziasmat. Mi-am spus că amintirile frumoase, triste sau crâncene despre cum a trăit și a murit unicul nostru fiu, Andrei Frumușanu, trebuie să fie dedicate și transmise minunaților tineri din această țară și opiniei publice care trebuie să afle cum a fost ucis nevinovat și prin ce greutăți și traume morale am trecut noi, părinții lui, timp de peste 20 de ani... Am constatat, pe parcurs, că acest gând nu era ușor de realizat și că atunci când copiii mor înaintea părinților, sensul vieții lor se pierde.
- Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu se redeschide / Ștefan Frumușanu, volum îngrijit de Tatiana Niculescu Bran, Humanitas, 2015, 281 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu