Toate filele de șomaj mi-s în fapte bilețele din borcănașul cu fericire. Am vrut doar să marchez distinct bucuriile pe care nu le-aș fi căpătat de eram cu normă de muncă și program fix de lucru.
* ȘOMAJ DE LUX
Luuuuuuuuuuuuuxxxxxxxxxxx, unșpe luni de vacanță reușesc cu banii ăștia! cu aste vorbe începea ultima mea zi de lucru din preavizul cu șomajul ce-și avea scadența la 1 aprilie. Am avut năzuința aceasta în ale clipele, dar fără deplină încredere în adeverirea proprie-mi profeții.
Păi, să dovedim din agendă:
- 2 august sunt la mama și-i găzduiesc pe B. și A. ajunși tocmai din capătul ălălalt de țară
- 3 august Bacău
- 4 august Slănic Moldova
- 7 august Târgu Ocna
- 8 august Piatra Neamț
- 9 august mama
- 11 august Bacău
- 12 august Mediaș
- 14 august Sighișoara
- 16 august Timișoara
Și asta e lista scurtă doar pentru că a fi șomer în România e un fel de arest la domiciliu. O dată pe lună, într-o zi anume dictată de Orânduire, tre să te prezinți la vorbitor altfel ai dat de dracu. Sigur, nu dracu se încurcă cu ăia câțiva bănuți indemnizație, dar mai ușor se dialoghează cu el, am încredere deplină, decât cu un funcționar atotputernic al statului român.
* DRUMEȚIILE
Din cei cinșpe ani de muncă nu am cu ce concedii bifa degetele unei mâini. Întâi că, în primii șase ani, nu am avut zile de concediu (da, există și astfel de angajatori doar pentru că există astfel de angajați care să îngăduie încălcarea ăstui drept fundamental), apoi pentru că întotdeauna mi s-o părut mult mai ieftin să cheltui banii de acasă decât de pe drumuri. Pân la urmă or ieși la socoteală două Eforii, nu știu care dintre ele, două veri consecutive am conceduit acolo, apoi doi munți într-un an și gata. Vara asta, dacă tot s-o nimerit să fiu făr de salariu, am pornit cu inima deschisă: n-am de unde cheltui prea mulți bani că toți grămadă îs foarte puțini.
Sunt un om leneș. Lasă-mă în vârful unui pat cu o carte groasă și de reapari după o săptămână îs tot acolo neclintită. După cum ar descrie mama acțiunea: au ieșit și puii de când tot clocești în culcușul ăla. Or abandonează-mă într-o bucătărie douăzeci de ceasuri și-s șanse mari să-mi umplu cu trebi toate orele. Și lenea și truda mi-s la îndemână. Scoate-mă din confortul și activitățile mele și-ți garantez că voi merita pe deplin premiul pentru cea mai ciufută persoană în viață. La rădăcină sunt un om fundamental singur. Am nevoie de foarte puține pentru a-mi fi bine cu mine. Să socializez, să conviețuiesc în cuplu, nu exclude cu nimic apucăturile de solitară.
Pe aste premise, concediul ăsta de om făr de slujbă fu unul minunat. Muntele este marea mea dragoste nu pentru că sunt sportivă în ADN, ci pentru că mi-a născut singurele momente de familie din copilărie. Doar acolo, în cele două săptămâni de vară la munte, mama se juca cu noi și tata nu era abuziv. N-am mare încredere că așa s-au petrecut lucrurile. Logic ar fi ca eu să fi avut acolo cadrul pentru a-mi construi aceste povești. Or poate că-s perfect reale. Sigur este că ador clipele în care pot bate la pas kilometri făr de țintă și timpi. Anu ăsta am avut șansa să drumețesc exact prin munții anilor mei de început.
- Bogri, dar nu avem ce face o săptămână. Am fost eu toată copilăria și mai mult de un traseu nu există!
Ba există, sigur că există, cât pentru o lună, nu doar pentru un sfert din ea.
- Sor-mio, nu veniți și voi la munte două zile? E tare fain!
- Ce naiba să facem acolo? Mai mult de un traseu nu există!
Și așa domnul aterizat din celălalt capăt de țară o distrus certitudinile noastre copilărești.
Nu doar că nu m-am săturat de umblat pe toate coclaurile, dar am devenit și performantă, ceea ce e una dintre marile surprize grozave ale perioadei ăsteia. Deșteptați în toate zilele de la șase de A., care la nouă seara pica buștean, am izbutit să facem și trei trasee într-o zi. La prima oră, alimentați cu apă de la izvorul din coasta pensiunii, zburam spre munte și înapoi pentru a prinde micul dejun la care aveam acces pân la zece jumate. Io mă ghiftuiam cu fasole prăjită, cârnați, ouă și roșii deși aveam de ales dintr-o gamă mult mai diversă de atât. Revin cu alte detalii privind locul minunat de cazare de-oi găsi la Bogri sau pe internet poze. Apoi iară mai fugeam spre înalturi cât să avem de unde ne întoarce pentru prânzul de la trei. Ș-un picuț la amiază spre seară cât să fim siguri că măcar unul dintre noi e definitiv doborât fizic pân la primii zori.
Pentru femeia care-n urmă cu o săptămână ajungea asudată și epuizată la etajul patru pe scări, momentu-n care, după o alergare lejeră prin soare și drumețit o jumate de zi, am reușit prin ploaie urcarea și coborârea unui munte făr să leșin fu de vis. Și mai mult m-o fericit performanța soră-mii care o izbutit să traverseze muntele, repet că pe ploaie, în săndăluțe cu barete subțiri și pietricele sclipicioase. La asta de mai adaug mulțumirea prichindeilor ei de a alerga în voie traseul am tabloul complet al unei zile din borcănașul cu fericiri.
Și tot în clasorul fericirilor depozitez amiaza-n care pe motiv de B. și A. țintuiți la pat de răceli am citit trei ore Murakami pe balconul în fața căruia se împreunau lacul și muntele. Chiar dacă starea de grație mi-o fost ucisă de camerista care de la etajul superior a aruncat o saltea și apoi o început s-o bată cu furie, tot am avut parte de momente fermecate cu domnul Murakami și al său 1Q84 căruia în sfârșit i-am găsit timpi de lectură.
Mai e și ultimul mic dejun, ăla cu tort Doboș, tot pe acolo prin borcănaș. Mai sunt sâmburi de poveste ce amu-s la încolțit, oi vedea de-oi fi în stare să-i aștern, mai ales pe cel care doare îmi doresc să-l vizualizez limpede cu negru pe alb.
Pe aste premise, concediul ăsta de om făr de slujbă fu unul minunat. Muntele este marea mea dragoste nu pentru că sunt sportivă în ADN, ci pentru că mi-a născut singurele momente de familie din copilărie. Doar acolo, în cele două săptămâni de vară la munte, mama se juca cu noi și tata nu era abuziv. N-am mare încredere că așa s-au petrecut lucrurile. Logic ar fi ca eu să fi avut acolo cadrul pentru a-mi construi aceste povești. Or poate că-s perfect reale. Sigur este că ador clipele în care pot bate la pas kilometri făr de țintă și timpi. Anu ăsta am avut șansa să drumețesc exact prin munții anilor mei de început.
- Bogri, dar nu avem ce face o săptămână. Am fost eu toată copilăria și mai mult de un traseu nu există!
Ba există, sigur că există, cât pentru o lună, nu doar pentru un sfert din ea.
- Sor-mio, nu veniți și voi la munte două zile? E tare fain!
- Ce naiba să facem acolo? Mai mult de un traseu nu există!
Și așa domnul aterizat din celălalt capăt de țară o distrus certitudinile noastre copilărești.
Nu doar că nu m-am săturat de umblat pe toate coclaurile, dar am devenit și performantă, ceea ce e una dintre marile surprize grozave ale perioadei ăsteia. Deșteptați în toate zilele de la șase de A., care la nouă seara pica buștean, am izbutit să facem și trei trasee într-o zi. La prima oră, alimentați cu apă de la izvorul din coasta pensiunii, zburam spre munte și înapoi pentru a prinde micul dejun la care aveam acces pân la zece jumate. Io mă ghiftuiam cu fasole prăjită, cârnați, ouă și roșii deși aveam de ales dintr-o gamă mult mai diversă de atât. Revin cu alte detalii privind locul minunat de cazare de-oi găsi la Bogri sau pe internet poze. Apoi iară mai fugeam spre înalturi cât să avem de unde ne întoarce pentru prânzul de la trei. Ș-un picuț la amiază spre seară cât să fim siguri că măcar unul dintre noi e definitiv doborât fizic pân la primii zori.
Pentru femeia care-n urmă cu o săptămână ajungea asudată și epuizată la etajul patru pe scări, momentu-n care, după o alergare lejeră prin soare și drumețit o jumate de zi, am reușit prin ploaie urcarea și coborârea unui munte făr să leșin fu de vis. Și mai mult m-o fericit performanța soră-mii care o izbutit să traverseze muntele, repet că pe ploaie, în săndăluțe cu barete subțiri și pietricele sclipicioase. La asta de mai adaug mulțumirea prichindeilor ei de a alerga în voie traseul am tabloul complet al unei zile din borcănașul cu fericiri.
Și tot în clasorul fericirilor depozitez amiaza-n care pe motiv de B. și A. țintuiți la pat de răceli am citit trei ore Murakami pe balconul în fața căruia se împreunau lacul și muntele. Chiar dacă starea de grație mi-o fost ucisă de camerista care de la etajul superior a aruncat o saltea și apoi o început s-o bată cu furie, tot am avut parte de momente fermecate cu domnul Murakami și al său 1Q84 căruia în sfârșit i-am găsit timpi de lectură.
Mai e și ultimul mic dejun, ăla cu tort Doboș, tot pe acolo prin borcănaș. Mai sunt sâmburi de poveste ce amu-s la încolțit, oi vedea de-oi fi în stare să-i aștern, mai ales pe cel care doare îmi doresc să-l vizualizez limpede cu negru pe alb.
* BRAVO, MAMI
Într-una dintre seri am cumpărat bilete pentru un spectacol cu celebrități din desenele animate. Într-o sală de sport, complet nepotrivită pentru un astfel de demers, pe trei rânduri de bănci lungi, din lemn, ne-am strâns o mână de oameni. În fața unor draperii roșii, apăreau un prezentator și câteva personaje ce-și spuneau povestea prin dans și muzică. Atât de mult m-a prins ce s-a petrecut pe terenul acela, încât pot doar bănui cât de grozav ar fi fost dintr-un fotoliu confortabil să urmăresc piesa pe o scenă adevărată. Ora era târzie, foarte aproape de nouă, A. era cam adormit dară, așa încât mi-am luat foarte în serios rolul de spectator entuziast. Repetam silitoare tot ce ni se cerea să facem, dans, cântat, interpretat mișcări, obiecte. La un moment dat personajul fetiță, i-am uitat numele încă de atunci, s-a uitat spre mine și a spus Bravooooo, mami! De-n secunda aia, printr-o magie, la îndemâna tuturor dealtfel, ar fi apărut un podium și mă cocoțau pe prima treaptă și-mi spuneau ești cel mai fericit om de pe pământ, nu greșeau cu nimic.
Într-una dintre seri am cumpărat bilete pentru un spectacol cu celebrități din desenele animate. Într-o sală de sport, complet nepotrivită pentru un astfel de demers, pe trei rânduri de bănci lungi, din lemn, ne-am strâns o mână de oameni. În fața unor draperii roșii, apăreau un prezentator și câteva personaje ce-și spuneau povestea prin dans și muzică. Atât de mult m-a prins ce s-a petrecut pe terenul acela, încât pot doar bănui cât de grozav ar fi fost dintr-un fotoliu confortabil să urmăresc piesa pe o scenă adevărată. Ora era târzie, foarte aproape de nouă, A. era cam adormit dară, așa încât mi-am luat foarte în serios rolul de spectator entuziast. Repetam silitoare tot ce ni se cerea să facem, dans, cântat, interpretat mișcări, obiecte. La un moment dat personajul fetiță, i-am uitat numele încă de atunci, s-a uitat spre mine și a spus Bravooooo, mami! De-n secunda aia, printr-o magie, la îndemâna tuturor dealtfel, ar fi apărut un podium și mă cocoțau pe prima treaptă și-mi spuneau ești cel mai fericit om de pe pământ, nu greșeau cu nimic.
* Credit fotografii Bogri desigur.
__________________
Episoadele anterioare:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu