Cancerul, dragostea mea

    Is departe de cele multe carti, nici nu mai stiu cate, parca douasnoua,  fixate spre citire anu asta. In aste conditiuni mai am si vro cinci nescrise pe zambetania de la Paste. P’asta, penultima citita, o notez amu repede, inainte de saptamana dedicata nuntii, c-asa-i la mine, sapte zile am mesterit comanda, cel putin sapte  imi trebe pentru povesti scrise.

Uneori, cand am cativa banuti, imi place sa petrec un ceas or doua in marile librarii ce vand carti. Aproape niciodata nu-mi cumpar, dar mi-i draga starea aia-n care mi-as putea-o cumpara-o  pe oricare dintre ele de mi-ar atrage atentia. Intr-o astfel de plimbare am zarit intaia data Cancerul, dragostea mea „Ce socant o botezat-o si astia ca sa atraga atentia! Iaca,  io nici n-o s-o frunzaresc!”.

La o zi or doua,  Mihamica:

-         Maria, am o carte ce cred c-o sa-ti placa, e genul tau! O cheama Cancerul, dragostea mea*!

Inca nu-s lina cu diagnosticele astea „un film ce-o sa-ti placa grozav” or „o carte care-i genul tau” , dar ele se adeveresc in toate situatiunile.

Am citit cartea pe nerasuflate, doar pe bocite cu sughituri si cu zambete in hohote  in doua ceasuri cat o facut trenu intr-unul dintre drumurile mele trecute. Nici nu-i de mirare ca Nasu n-o mai trecut prin vagonu in care calatoream singura, o fi zis ca-s nebuna cu asa manifestari extreme.

Sa mai spui repede ca in mine cartea asta n-o ramas ca o experienta intensa, revelatoare, regasitoare a dumnezeului, cum am vazut ca s-o pus accentul in cronicile aparute pana amu. E firesc probabil, cele mai multe rugi din ultimu an le-am grait in zorii trecuti  in care Fantoma mi-o mancat patruzeci dintre cojile de nuci, mi-o lasat lumina aprinsa la baie si mi-o intors radioul intr-o pozitie aiuritoare si drama saptamanii tinu de fursecurile  care se crapa doar de li se arde fundu si minunea de solutia salvatoare de a le indeparta fundurile arse si a le acoperi dedesupturilee cu zahar pudra. Pe golurile astea sufletesti, ce dumnezeu sa ramana dintr-o carte?!

E o poveste reala in cartea asta. Autoarea, Mioara Grigore, scrie despre lupta ei cu boala. E ca-n Hotul de carti: cand Moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculti.

Exista pe lumea asta oameni ce se nasc pentru a trai o mie de vieti intr-una si toate bat filmul. Mioara,  profesoara de teologie, domnisoara intarziata, are 34 de ani si  viseaza sa se calugareasca. Cartea incepe exact ca-n Vagabondul milionar cand Jamal se prabusea in wc-ul vechi din mijlocul campului pustiu. Asa si Mioara la 7 ani.

„De-a lungul vietii intelesesem insa un lucru:  ca acea creanga aparuta in wc la 7 ani si care-mi salvase viata mai aparuse, intr-o forma sau alta, in cele mai teribile momente ale vietii mele. Totul era s-o recunosc ca si minune.” pag.12.

 E fascinant pentru mine modul in care boala devine un personaj secundar, desi-mi fu dat in viata asta sa merg multi pasi cranceni alaturi de doamna B – care ca si doamna din carte a crescut un copil suferind de sindromul Down si  am credinta oamenilor luminosi invincibili. Iubirea e cea care domina toate durerile, unele dintre ele de nedoborat si de nevindecat. Mioara jongleaza cu umorul, cu dragostea fata de sotul sau, de cei cinci pitici si parinti, cu credinta,   exact ca la circ cand iti tii respiratia ca una dintre mingiute va cadea din zborul desavarsit al jonglerului si exact ca acolo le pierde pe rand pentru a le recupera rapid din mers.

Despre asta este cartea, nu despre cancer, despre dragostea profunda, tarzie dintre o femeie si un barbat teoretic maturi, despre mari duhovnici ai tarii asteia, despre impliniri de vise oricat de imposibile (de la 35 de ani   Mioara va naste natural de cinci ori) despre familii sudate cu dragoste si legaturi de nerupt, despre prietenie, despre saracie financiara si bogatie sufleteasca, despre cruci de carat pe lumea asta si-n raiul asta, nu in altul.

Sunt foarte multe episoade cu imagini marcante, unele dintre cele mai crancene sunt secventele drumului pana tarziu in noapte la Fundeni cu cei cinci micuti - Maria, Antonie, Nectarie – suferindul, Macrina, Iustina asteptand sapte or opt ore pan la cele trei minute de iradiere ale mamei, nebunia mamei de a distruge tumoare lovindu-si sanii cu cioate grele, rugaciunile copiilor care multumesc Cerului pentru toti oamenii ce apar cu raze de lumina in viata lor de chin transferat de la mama „Doamne, iti multumesc ca ai existat-o pe Miha noastra, ca asa are grija de mama noastra!” dar si unele dintre cele mai frumoase imagini de le am io despre viata de familie: tonele de suc de portocale pe care sotul le pregateste in noapte din doua in doua ore, somnul tuturor in acelasi pat imbratisati, fetita care nu adoarme decat cu obrajii mamei intre palme, intelepciunea copiilor far de copilarie.

„….Inainte de a adormi si mai ales inainte de a se invarti tavanul cu mine, o mai implor o data pe Maica Domnului sa se duca la Tartaresti sa aiba grija de copiii mei, nu inainte de a-i indica adresa exacta…” pag.92

„… Voiam sa plang de pe urma carnatilor si nu din cauza metastazelor. „Toti carnatii pe care-i aveti in vitrina!” am comandat eu, precum un celebru bulibasa (….) De mai bine de sapte sute de zile imi doream sa mananc acei carnati…” pag.136

„… Cu trei luni in urma, cand nu mai respiram mai deloc, am implorat-o  spunandu-i pe un ton grav: ”Te implor sa-mi faci toate pomenile, macar pana la 40 de zile!” Tin minte ca atunci mama, cu mainile ei ce se agitau nelinistite in poala, cu lacrimi ce jucau in ochi, dar hotarate sa ramana acolo, imi spuse aproape revelator: „Tu n-o sa mori de cancer, o sa mori de proasta!”… ” pag.156

E o carte minunata despre toate astea si mult mai multe altele si tare ma bucur ca mi-a fost daruita.

Sunt cateva materiale video pe internet cu povestile familiei Grigore, eu am decis  sa raman cu imaginile si vocile cartii, asa ca atunci cand refuz ecranizarile de teama risipirii magiei cuvintelor. Am ales sa urmaresc doar cronica lui Dan C. Mihailescu de la Omul care aduce cartea.

Sa ne fim sanatosi!

* Cancerul, dragostea mea – Mioara Grigore -   Editura Predania