Balada tristei cafenele – Carson McCullers

 Ptiu, ptiu, să nu-mi fie de deochi! Am citit două cărţi într-o săptămână.

Prima fu Piercing a lu' Ryu Murakami, splendidă carte vă spusei!

Mi-am cumpărat volumul acesta din teancul de cărţi la kilogram pentru că mi-o atras atenţia coperta a doua:

“Scrierile lui Carson McCullers au fost adeseori descrise ca gotice, groteşti şi bizare, dovedind o clară preocupare pentru morbiditate, dar şi o imensă capacitate de umor”

“McCullers reuşeşte să combine cu success în opera sa oroarea cu umorul, într-o viziune tragicomică asupra vieţii. Este un tip special de umor, care îşi are rădăcinile în originile sudiste ale autoarei”

Bre, la mine n-ajunse nici umoru, care amu are explicaţie, da nici alea de erau promovate mai sus.

Ce-o ajuns?!

Am citit cele 200 de pagini în două dimineţi cu ferestrele larg deschise şi înfofolită sub plăpumi. Sunt 7 scrieri.

1. Balada tristei cafenele este şi titlul primei povestiri, cea mai lungă dintre ele, 120 de pagini. Cafeneaua e un personaj, deci poate fi tristă, e interesant destinul său de la prăvălia de băuturi şi doctorii pân la cafeneaua cu pian şi trandafiri din hârtie. Amelia Evans e proprietara de un metru optzeci şi 85 de kile care se amorezează bizar de Vărul Lymon, un cocoşat ce-i pretinde că-s rude. Când în viaţa lor revine şi puşcăriaşul Marvin Macy cu gânduri de răzbunare (fusese 10 zile soţul Ameliei) povestea se dezvoltă şi mai straniu. Pentru mine o fost frustrant să nu citesc negru pe alb de ce se întâmplă una şi ailaltă. În prefaţă scrie că “Explicaţiile sunt inutile, însă cei înzestraţi cu intuiţie, care trag în plămâni, de multă vreme, praful Sudului, pot să umple foarte uşor golurile”.Io n-am putut!

2. A doua e Jocheul despre 3 domni ce şedeau la o masă şi o venit un al patrulea ca să nu se întâmple nimic. Citesc în prefaţă că-i despre tumora produsă de accidentarea gravă, pe pistă,  a unui prieten apropiat şi că jocheul e alcoolic. Din cele 10 pagini io n-am priceput nimic din astea toate.

3. Următoarea e O problemă domestică, are doar 17 pagini şi ori pe motiv că-s io tare sensibilă zilele acestea la tema alcoolismului, ori pentru că e grozav scrisă, mi-o transmit toate emoţiile şi furiile unui moment banal, trăirile a doi micuţi cu mamă beţivă şi ale unui soţ neputincios.

Mi-o plăcut tare fragmentul acesta:

„Pe când Martin privea somnul liniştit al soţiei sale, fantoma vechii mânii dispăru. Toate gândurile de învinovăţire sau de ruşine erau departe de el acum. Martin stinse lumina din baie şi ridică fereastra. Cu grijă să n-o trezească pe Emily, se strecură în pat. În lumina lunii aruncă o ultimă privire către soţia sa. Mâna lui căută carnea de alături şi tristeţea se alătură dorinţei în imensa complexitate a iubirii.”

4. Wunderkind – Copilul minune – e numărul patru şi este autobiografică. Scrisă la 19 ani. La 17 ani, după studii intensive de pian, scriitoarea renunţă brusc la  visul unei cariere muzicale. În 20 de pagini e minunat descrisă durerea abandonului după ce perfecţiunea nu mai poate fi reatinsă şi trauma performanţei.

5. Apoi, Madame Zilensky şi regele Finlandei

O povestire grozavă despre a te ascunde în vise când viaţa e departe de fericire. Zi după zi trudeşti după acelaşi tipar. În realitatea din capul tău ai luat micul dejun în oraş, ai mers la Paris după cornuri, te-a salutat regele Finlandei dintr-o sanie, chiar de Finlanda e republică, ai iubit un polonez, apoi un franţuz or invers. E crunt pasajul în care cele două realităţi se aşează una în faţa celeilalte ucigându-se.

“- Asta este o digresiune deplasată. Fapt este că aţi afirmat şi aţi susţinut că aţi văzut... că aţi văzut...

Dar nu fu în stare să termine.Expresia figurii ei îl opri. Era de o paloare mortală şi în jurul gurii se formaseră umbre. Ţinea ochii larg deschişi ca un om condamnat, dar mândru. Şi domnul Brook se simţi brusc aidoma unui ucigaş. Un val de sentimente – înţelegere, remuşcare şi iubire nesăbuită – îl făcu să-şi acopere faţa cu mâinile. Nu fu în stare să vorbească până când nu se potoli vălmăşagul din sufletul său şi atunci zise foarte încet:

- Da, desigur. Regele Finlandei. Şi era drăguţ?”

6. Penultima Vilegiaturistul – despre a ateriza în prezentul unei mari foste iubiri. Despre a pricepe că vindecarea înseamnă trecerea propriei vieţi, despre există doar ACUM, nu ieri, nu mâine.

“Din nou, spaima anilor pierduţi şi a morţii. Valentin, sensibil şi încrezător, cuibărit încă în braţele sale. Obrazul său atinse obrazul catifelat al copilului şi simţi mângâierea  genelor delicate. Strânse cu disperare copilul în braţe, de parcă un sentiment atât de trecător ca iubirea lui ar fi putut ţine în frâu scurgerea timpului”.

7. Ultima Un copac, o stâncă, un nor.

Există o ştiinţă a iubirii.

„ - Fiule, ştii cum ar trebui să înceapă iubirea?

Băiatul se făcu mic, ascultând, liniştit. Dădu din cap în semn că nu. Bătrânul se aplecă şi mai mult şi şopti:

- Un copac. O stâncă. Un nor.”

Nu-s io mare filosoafă, da-i limpede pentru mine că dragostea n-ar trebui să umple goluri, ci să se aştearnă peste plinuri.

“.. femeia asta a însemnat pentru sufletul meu închegarea. M-am dus la ea bucăţele şi am ieşit om întreg.”

Emoţie, emoţie cu caru  într-o carte minunată! N-am citit-o cu dragul de la “Cea mai frumoasă carte din lume”, dar m-o dus cu gândul acolo, la despre a iubi în fel şi chip, egoist, obsesiv, generos, cu ură.

Revin c-o reţetă, unicornu' tot nu-mi reuşeşte.