Şoseaua Căţelu 42 - Alina Nedelea

       

     Am ajuns la ultima carte din  teancu ăl căpătat de la Crisa în septembrie. Mai am restanţe la cel din primăvară. Am început a citi într-o seară de joi Şoseaua Căţelu*. Apoi,  de dimineaţă,  am căutat pe internet cronici negative. N-am nicio mirare când îmi place o carte pe care n-o găsesc în topuri, dară când e invers, adică de-s numa laude şi la mine n-ajunge nicio emoţie a niciunui rând, atunci am mari nedumeriri. M-am liniştit că nu-s numa osanale şi am continuat s-o citesc în amiaza lui vineri făr de mari aşteptări. În vro două ceasuri jumate am terminat-o şi apoi am bocit toată seara şi de nu mi-aş impune să nu mă mai gândesc, aş face-o şi amu.

    Autoarea povesteşte despre viaţa ei pornită dintr-un bloc al Bucureştiului comunist şi sfârşită în paginile cărţii într-un apartament din Roma. Ea este născută în 74, eu în 78. Teoretic, diferenţa nu-i uriaşă.  În practică,  nu m-am regăsit în prea multe dintre cadrele filmului ei.  Sigur deosebirile ţin major de realităţile distincte: eu crescută într-un orăşel, lângă doi părinţi naturali, ea la capitală, mai mult orfană. Nu-s vro pudică şi pot vorbi birjăreşte în contexte adecvate,  nu ştiu care-s amu alea, dar mai sunt şi d' astea, or limbajul dens în argouri nu mi-o priit ochilor deşi era limpede din lumea aia. Pentru că spuneam ieri cât de mult mi-a plăcut ideea lui Murakami despre pelerinajul lui Tsukuru către sinele sfânt, cam aşa e şi cartea asta, despre drumul din iad spre rai, cu biruinţe de o clipă or olecuţă de veşnicii pământene.

.. E şapte dimineaţa şi în dreapta mea îl am pe tata, care insistă să se arunce pe fereastră, în vreme ce la stânga se află mama, moartă pe pat..... pag.11

După începutul cărţii ajuns în mine poticnit, agresiv, restul paginilor m-au purtat printre amintiri ce credeam c-am reuşit a le ucide în mulţii ani din urmă. Oi, cât m-am amăgit!

Când copila povesteşte că şi-a inventat o altă familie, pentru a se proteja de nebunia mamei , nici mai mult, nici mai puţin decât cuplul Al Bano şi Romina Power, m-am retrezit  în propria-mi imaginaţie, cea de la zece ani,  în care îmi aşteptam un tată vitreg ce avea să vină curând c-o altă viaţă, mai blândă.

... Şi de fiecare dată mă duc fericită în cadă, mă urc cu picioarele pe aripile nefericitului pui, imobilizîndu-l, cu mâna stângă îi întind bine gâtul, în timp ce în mâna dreaptă ţin un cuţit de bucătărie. Într-o secundă decapitez pasărea, îi azvârl capul în chiuvetă şi rămân nemişcată până când săraca pasăre încetează să se mai zbată sub picioarele mele... pag.16

Când fetiţa de zece ani primeşte un cocoş de la o anume Aura (tânjind ca femeia ce o face să râdă şi-i explică lucruri să-i fie mamă)  şi apoi dezvăluie cum tuturor cucurigilor le lua gâtu în cada din baie mi-am amintit c-am şi eu un păcat d' ăsta nespovedit. Şi noi primeam de la ţară păsări vii pe care le creşteam o vreme pe balcon, nu ştiu de o vreme ăsta însemna doar până avea tata timp de sacrificări ori o perioadă mai lungă. Mătuşa mea rămasă văduvă de foarte tânără, sora mamei, locuia la ţară. Acolo păsările se tăiau sâmbăta dimineaţa, la amiază se făcea din ele mâncarea pentru duminică, spre seară se terminau toate trebile căci duminică nu se lucra nimic. Într-una dintre dimineţile alea m-o trimis pe mine la drum să caut un bărbat pentru un pui. O rugasem de multe ori să mă lase pe mine, dar era păcat mare, deci nu se făcea. N-am vrut din prima să păcătuiesc, chiar am aşteptat o vreme pe uliţă trecerea unui mascul. Când din toate zările veneau doar ţipenii, am aşezat un papuc pe cele două picioare de puiuţ, i-am întins gâtul şi l-am lovit cu lama cuţitului (exact cum mă jucam uneori cu securea şi tăiatu lemnelor) ş-am fugit după un podeţ aşteptând liniştea. Întotdeauna îmi era milă de zbaterea trupurilor ălora făr de cap. Limpede e că mi-a plăcut atât de mult încât ajunsă la bunici, la mătuşa eram doar în trecere, am făcut prizonier un pui într-o ladă peste care am turnat  bolovani şi-l hrăneam spre îngrăşare. Nu văd acum în ce mod l-aş fi putut găti, limpede e că nu eram în stare, posibil nici să nu mă fi gândit la mai mult decât îi iau gâtu. Cert e că-ntr-una dintre dimineţile de vizitare a prizonierului am găsit cuşca goală. Ce de dezamăgire!

În cele două, trei ore ale cărţii am ajuns printre trecuturi neatinse de zeci de ani. Ca şi eroina volumului uram verile în care mă umpleam de păduchi şi mai ales tratamentul cu gaz ce mi se aplica. Îmi amintesc că eram deja la liceu şi aveam teama de a nu fi şi eu parte din grupul păduchioşilor şi cât o iubeam pe S., colega mea de bancă, ultima bancă din rândul de la uşă,  care o întâmpina pe asistentă întotdeauna cu "doamnă, vă rog, pe noi păduchioşii chemaţi-ne-n secret fără a ne divulga tuturor! ".  Spre deosebire de Alina, eu adoram momentele-n care şedeam cu capul în poala mamei spre scărmănare, nu şi pe alea în care mă jumulea cu  cheptănu de lăut cumpărat de la ţigani. Şi bucuria primei perechi de blugi, o, da! Eram în clasa a cincea, eram singura făr de ei în clasa mea. Ne-am dus la ţigani,  la Focşani. M-am dezbrăcat lângă o tarabă de pantalonii mei de trening, azurii cu dungi verticale roşii pe lateral şi m-am îmbrăcat c-o pereche de blugi azurii cu abtibilduri diagonale pe piciorul stâng. Întoarsă acasă m-am dus direct la femeia care m-a crescut "ia uite mamaie ce pantaloni am!". Era cu nasu-n andrele şi cu ochelari grei pe nas. A lăsat în poală lucrătura grea, a atins puţin cu mâna unul dintre craci şi a dat verdictul "urât material, frumoasă culoare!". Apoi, au şezut şase zile pe masă, în faţa ochilor mei, căci n-aveam voie să merg la şcoală cu lucrurile bune, doar la biserică.

Deşi am avut şiret roşu, d' ăla de comandant de grupă şi participam la şedinte în careu, nu-mi amintesc nimic despre subiectele acestea pionereşti. Ba eram tare dezamăgită că alte clase plecau din oraş pentru marele eveniment al cravatei roşii, or noi ne-am dus doar pân la statuia din faţa gării şi atât. Nici de la cozile la care mă aşezam de cu noapte nu mai am imagini. Pentru mine erau o bucurie, altfel la ora aia n-aveam de ce ieşi din casă. Porneam toată gaşca de la bloc cu sticle d' alea lungi în plase ce le prindeam d' o aţă şi ăla ne era rându, plecam după corcoduşe ori narcise şi ne întorceam în zori odată cu maşina de lapte. Mai degrabă îmi amintesc îmbulucelile din 90 de la tablete cu ciocolată mov or banane verzi or pulpe mari.

... Surpriză! Sânge. Mă gândesc, mă gândesc şi mă tot gândesc. "Am încurcat-o! S-a lipit cancerul de mine!"  îmi zic în sinea mea...

Prima mare nedumerire am avut-o la povestea aceasta a ciclului. Mama nu mi-ar fi vorbit niciodată despre asta, dar îmi amintesc bine că soţia profului de sport a venit şi a dat afară toţi băieţii ca să ne instruiască. Or, în secunda aia eu şi prietene mele ştiam bine lecţia ce urma a ne fi predată. Eu de la ele, ele nu-mi amintesc de unde. Întâmplarea povestită cu haz în carte mi-a trezit o amintire adânc îngropată în sertarul cu închis definitiv a uitare. Tata, curajos nevoie mare, cu nasul lui roşu şi ochii lui tulburi, m-o întrebat "ţi-o zis măta? mi-o zis!". Mama nu-mi spusese nimic. Oi, ce m-am rugat în zilele alea să intru şi io în rându lumii şi să nu mor cum ne spusese profa că se întâmplă în lipsă.  Alina începe să-şi facă testamentul sub iminenţa cancerului ce şi-l diagnosticase în chiloţi pătaţi şi m-o năpădit secundele în care făceam acelaşi lucru făr să-mi amintesc deloc amu care era motivu morţii mele.  Ş-am făcut asta în perioade diferite, în generală lăsam moştenire clasorul meu cel uriaş cu timbre, iară la liceu toate casetele cu R.E.M, cred că mă sinucideam, altă logică nu găsesc amu întâmplărilor.

Dramatica poveste a părinţilor ia o nouă direcţie , problemele tot nerezolvare rămân, indiferent de-s de natură emoţională or financiară. Părţile despre avort (nu ştiu de unde au ajuns în copilăria mea informaţiile de groază despre modalităţile criminale de avort descrise în carte, dar au ajuns şi nu le-am uitat până azi) şi prostituţie mi-au întărit o mare credinţă. Tata mai are un frate. Ambii îs beţivi. De familia fratelui tatei s-a ales prafu. Niciunul dintre copii, cinci la număr,  nu a terminat şcoala. Am spus deja cum visam că mama va divorţa şi voi trăi fericită pân la adânci bătrâneţi lângă un alt tată. Eram la facultate, deci posibil să fi avut douăzeci de ani, mergeam la teatru într-o duminică la amiază. Pe trotuar în faţa mea nişte tocuri de 20 şi nişte blugi pocnitori p-un fund mare. Sub spoială şi tencuială am recunoscut-o pe var mea. N-am reuşit să vorbesc cu ea decât din priviri, pân s-ajung la vorbe  s-o urcat într-o maşină lucioasă. În secunda aia n-am mai fost atât de sigură pe viaţa mea cu fericiri închipuite pe care-o făurisem în  vro zece ani şi mai bine.

... Alergăm ca disperaţii să căutăm fericirea prin toate locurile posibile şi imposibile din lume, în loc să căscăm ochii şi să ne dăm seama că fericirea este atât de aproape de noi, în casă, mai precis în bucătărie, sub forma unei simple scobotori... pag. 57

Frumoase prieteniile din timpul liceului şi ale anilor de studiat actoria. Şi frumos tare  omul care o rămas atât de luminos  printre atâtea trăiri strâmbe. Şi iară umorul cu caru se dovedeşte armura pentru rămas minţile întregi. Nu ştiu cum ar fi fost cartea asta de nu mi-ar fi trecut cu bocancii prin suflet. Nu-i literatură s-o fi iubit prea tare. Atât de intens captivă  a fost citirea în paralel cu propria- mi copilărie revăzută pe negru înainte încât la un moment dat am răspuns la un telefon, am avut o conversaţie de câteva minute în care am făcut o promisiune, pentru ca la trei ceasuri după terminarea cărţii să nu-mi amintesc nimic despre telefon şi promisiune. Nimic, nimic.

... Eu tac din gură. Mă gândesc la oraşul ăsta, la prietenele mele, la locurile de joacă din copilărie, la facultate. Revenirea în ţară are un efect ciudat. Mi s-au deschis deodată toate valvele memoriei şi, într-o secundă, am capul plin de amintiri pe care le credem uitate. Cât timp am stat la coadă ca să-mi ridic paşaportul, am rămas absentă la orice tip de conversaţie. Şi nu voi înceta să fiu obsedată de o frază cu care Khaled Hosseini a început minunata lui carte, Vânătorul de zmeie. Anume, el susţinea că nu e adevărat că omul îşi poate îngropa trecutul, deoarece trecutul însuşi îşi înfinge ghearele în prezentul omului... pag.219

Citind cu bocete sfârşitul declaraţie de dragoste al cărţii m-am trezit într-o seară de iarnă din urmă cu vro douăşcinci de ani.  Am o pereche de pantaloni albaştri cu dungi roşii. Mama un capot albastru cu flori galbene. Covorul de iută cu frunze mari, verzi are toţi ciucuraşii aliniaţi. E un miros greu de gaz de la soba bronzuită. Când tata mă trage a zecea oară de păr şi mă loveşte când cu palma, când cu picioru îi urlu "tot te urăsc, tare te urăsc!". Mama trece pe lângă mine, deschide uşa la balcon, se prinde zdravăn cu mâinile de bara de fier, întoarce doar puţin capul spre noi şi şopteşte "dacă o mai atingi o secundă, am sărit!". "Mămi, dar nu mă doare deloc, uite îl şi îmbrăţişez!".

.. Dar de ce insişti, dragă,  să scriu tot ce mi s-a întâmplat? Nu mi se pare nimic extraordinar... pag.227

* Şoseaua Căţelu 42 - Alina Nedelea - Editura Allfa - 2012