luni, 6 februarie 2023

ÎN VIAȚĂ SUNT LUCRURI CARE NU SE FAC. ȘI CARE TOTUȘI SE FAC...


De-i luni, scriu despre cărți. În avans aș zice, c-altfel abia de mă adun de pe drumuri de Mediaș și de oameni dragi. 

N-am gătat volumele sfârșite anul trecut, doar am luat o scurtă pauză pentru a nu îngrămădi pe lista de restanțe și lecturile lui ianuarie. Din cele peste 350 de pagini ale convorbirilor, 200 or fost reportate din 2022 și terminate-n prima lună de an următor. 


De ce astă carte

Am căpătat obiceiul ca, de câte ori îmi comand cărți din librăria online, să verific titlurile care sunt la reduceri. Cartea de astăzi avea 90% discount. O costat 5 lei prin 2018, când am cumpărat-o. M-o atras atunci descrierea, cea care apare și pe una dintre coperte:
Avem aici o carte fascinantă, un itinerar spiritual și o fenomenologie a credinței utopice, o meditație despre pasiuni mesianice și destine zdrobite în malaxorul numit istoria secolului XX. Sinceritatea este dogoritoare, onestitatea, copleșitoare. Comparabilă cu marile confesiuni, de la Istrati și Koestler la Silone și Wat, o contribuție esențială la înțelegerea mirajului comunist și a demonismului sau intrinsec. Imre Tóth a trăit internaționalismul ca pe o chemare lăuntrică născută din multimilenara suferință a unei seminții prigonite. S-a despărțit de comunism când a înțeles, foarte devreme, că este o imensă impostură. (Vladimir TISMĂNEANU)

Acum, când am terminat volumul, fragmentul îl găsesc pompos, gol și rece. Exact cum nu-i cartea.  

Va urma un ghiveci, ca-ntotdeauna când mă bulucesc cuvintele din dorința de a trezi interesul asupra unui personaj, de astă dată o Personalitate, unul dintre cei mai importanți istorici ai matematicii. 


**** O lecție, chiar mai multe. Ce știută și mai frumoasă ar fi Istoria,  de s-ar preda în școli după astfel de documente!

Imre Tóth (nume la naștere Imre Róth) s-a născut în 1921 la Satu Mare, într-o familie de evrei unguri. Și-o schimbat numele de familie în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a-și ascunde originea evreiască. 
Tatăl său Abraham Roth, germanofil convins, fusese ofițer în armata austro-ungară și luptase în Primul Război Mondial. Era un contabil cu venituri modeste. Tóth spune despre situația financiară a familiei că erau în primii zece mii, pentru că el avea pantofi, iar în anii '40 aveau apă curentă în apartament. 

În Satu Mare a existat o comunitate evreiască mare, pe lângă cele de români și de maghiari. Populația împărțită în cele trei comunități trăia izolată aproape etanș. Grupurile etnice sunt despărțite de granițe invizibile, dar adânci, imposibil de străbătut. Satu Mare a devenit teritoriu românesc după Primul Război Mondial. 
Jidanii în Palestina!" urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. Pentru români eram de două ori străin: pe de o parte ca sălbatic cotropitor barbar, hun din Asia care ține carnea la frăgezit sub șa, pe de altă parte ca evreu, un semit levantin, care cumpără totul, vinde totul, în primul rând patria. Toate astea nu m-au atins.   Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios, un certificat al propriei lor sărăcii. Mă născusem aici, ca toți ceilalți, aparțineam acestui loc și-mi era imposibil să accept că aș fi fost mai străin decât toți ceilalți.  Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe.
Imre a avut o soră mai mare, Manci. Ambii copii renunță devreme la religia părinților. Manci devine o ferventă sionistă ( ideea întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei) și este extrem de combatantă în timpul ocupației germane. 

Imre, după un scurt episod sionist, devine un tânăr comunist, organizator al unui grup de educație socialistă pentru țărani. Este de mai multe ori arestat de autoritățile române și cele maghiare și trimis la închisoare. De multe ori și evadează. Închisoarea l-o salvat de Auschwitz. În prima parte a ocupației germane, deținuții cu sentințe definitive nu au fost deportați. Chiar de Wikipedia menționează că este singurul supraviețuitor al Holocaustului din familia sa, în volum este pomenit destinul tragic al lui Manci la ani mulți după Auschwitz. 

După terminarea războiului, este student la Facultatea de Matematică din Cluj.  După licență este profesor suplinitor la Universitatea din București. Cercetările sale au ca temă geometria neeuclidiană. În anii '60 o descoperire îi aduce recunoașterea mondială. Deși recitesc paginile în care Péter Várdy detaliază cât de importante au fost teoriile formulate atunci de Imre Tóth, nu înțeleg nimic din ele, măcar cât să rezum c-un subiect ș-un predicat. Corpus aristotelicum, 18 fragmente neeuclidiene noțiuni de tip Riemann - sunt prea mult pentru mintea mea, corigentă la matematică încă din vara de clasa a X-a. 

Unul dintre numele care mi-o atras atenția din noianul de personaje este cel al profesorului de matematică Samu Borbély, antinazist recunoscut. Sunt multe nume despre care Tóth povestește cu dragoste. E lungă și lista ticăloșilor monstruoși. Mă-ntorc la figurile luminoase:  oameni de toate naționalitățile care l-or adăpostit pe când era fugar, profesioniști pe care i-a întâlnit datorită marilor sale pasiuni (filosofia și matematica), prieteni din copilărie și de pe urmă.   Samu Borbély a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940 și devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale, care o făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să reziste la atingerea vitezelor supersonice. În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a trasat sarcină lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul și să nu cedeze șantajului evreilor.   La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut! Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor. În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: 5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély.
Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? Cu alte cuvinte, ceea ce voiam să-ți spun este că în alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv. 
A doua palmă evocată de Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta sau Șimleul Silvaniei, care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca îndeletnicire obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. Deși viza-i era în regulă și se prelungea automat pentru că era angajatul Universității. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „Tu mi-ai omorât mama!"… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: Privește! Uită-te aici, am fost la Auschwitz!" Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru tine! Îmi era silă de toată chestia.
Dezgustat de întâlnirea cu recuperatoarea de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!" Siegrid s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât: Domnule Tóth, înțeleg simțul umorului de care dați dovadă, dar sunt lucruri cu care nu se poate glumi!
Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. Poate că am reușit într-o oarecare măsură să fiu în armonie cu mine însumi. A fost lung drumul care m-a dus către mine.
Nu știu de Siegrid este studenta despre care în Prefață se pomenește a fi marea iubire a profesorului Imre Tóth. De e ea, nici nu mai dezvălui frumoasa și dramatica poveste.

Péter Várdy l-o-ntâlnit întâia dată pe Imre Tóth în 1974,  la o conferință maghiaro-olandeză, despre problemele teoretice ale geometriei neeuclidiene. Scurtă paranteză: aflăm de la Gabriel Liiceanu că Tóth dădea interviuri, ținea cursuri și scria cărți în maghiară, română, franceză, germană, engleză, italiană și pare-se olandeză.  Cei doi or schimbat scrisori și au dialogat din acel moment pân la moartea lui Imre Tóth în 2010, la Paris. În viață sunt lucruri... este rezultatul a doisprezece ani de încercări, Dar și așa au mai rămas totuși întrebări fără răspuns din pricina efemerității memoriei
Părea că nu mai aparține nici unui timp și nici unui loc. Devenise un duh, un duh de obediență hegeliană, curios să urmărească la nesfârșit triumful spiritului lumii înălțat de fiecare dată pe nimicirea manifestărilor sale trecătoare, care avuseseră imprudența să revendice de partea lor câte un adevăr absolut. 
Se poate imagina lesne un dandy tânăr-evreu-ungur-ilegalist-comunist, dar foarte greu unul care, după ce ai lui preluaseră puterea, trebuia să devină membru de partid. Imre era nobil prin fiecare fibră a ființei sale. Aducea când a prinț florentin, când a umanist olandez portretizat de Holbein, când aristocrat care, întors de la vânătoare, întinde mâna încă înmănușată după cupa de șampanie. Însă ar fi fost imposibil să ți-l imaginezi ținând un discurs în fața maselor proletare dintr-o uzină.
Fragmente din Prefața de 30 de pagini semnată de Gabriel Liiceanu, căruia Imre Tóth i-a fost profesor în anii '60, la Facultatea de Drept și Filozofie din București. 

Ce rău îmi pare că nu m-am priceput să sintetizez textul ăsta. În apărarea mea aș zice doar că în 88 de ani Imre Tóth o trăit o sută de vieți și puțin peste. La-nceputuri trăirile nu-i fură doar aventură, ci Aventură! Poveștile de azi de pe televizor cu supereroi pălesc în raport cu ce-o reușit  prin pușcării și-n afara lor. Blestemat că-i evreu, înjurat că-i ungur, scuipat că-i român, savant în mari capitale ale lumii, Imre Tóth mărturisește că sentimentul lui acasă l-o regăsit pentru puțină vreme doar în Israel. Câte o pătimit din toate părțile și cât de neted o rămas, făr de judecăți aspre, făr de a arunca ocări în toți monștrii și toate ticăloșiile, făr de jelanie și păr smuls, ce onestitate dureroasă!  

N-am exagerat deloc, pe la începuturi, când am spus că este o carte document. Istoria răzbate din toate rândurile și deși la prima vedere pare o luptă continuă între bine și rău, frumusețea analizei lui Imre Tóth aș zice că e strâns legată de tonul folosit. Nu există Rău sau Bine, ci oameni cu umbre-ntunecate și raze de lumină. Zău,  și-n iad o-ntâlnit îngeri!

Despre steluțe
Mi-o plăcut foarte mult să citesc dialogul încadrat de Prefața semnată de Gabriel Liiceanu, Un umanist florentin rătăcit în secolul XX și de Postfața lui Péter Várdy, Dreptul la ultimul cuvânt.   Mi-am și notat pe lista de dorințe  A fi evreu după Holocaust, mărturia lui Imre Tóth, de căutat musai

Ș-aș putea reciti oricând În viață sunt lucruri... Dar fu greu. Primele 150 de pagini le-am parcurs în ultimele 4 luni (!?) ale anului dus.  Habar n-aveam cine-s oamenii ăștia doi de se conversează, nu știam nimic despre vremile subiect de carte, deși e vorba și despre istoria României, chiar Istoria aia mare. E o carte document cum foarte puține or ajuns la mine și habar n-am câte s-or publicat în timpul vieții celor care prea mult printre noi nu prea mai au cum a fi. Curiozitatea de a merge pân la capăt, într-un pas mai vioi decât fu începutul, mi-o impulsionat-o mărturia Annei Frank. Despre care încă nu știu cum a scrie, doar mă strădui. 

Pe alocuri s-or mai ivit și alte teme care nu-s de nasul meu. Cea mai grea dintre toate fu matematica ziceam. Care matematică apare în Postfață mai pe mură-n gură - Palimpsest. Teologia negativă a triunghiului - dar tot n-am priceput despre ce fu vorba-n propoziții. Astea toate le-am adunat în penalizarea de-o steluță. Care-i nedreaptă, dar respect regula steluțelor din momentul lecturii. 

Însă sunt și foarte multe pagini fermecătoare, crude, captivante, revelatoare, dureroase, amuzante. Pe toate le-am notat cu 5 steluțe. Inclusiv titlul. 
- Când ți-ai dat seama că acea comoară n-ar fi trebuit predată partidului?
- Imediat după ce-am văzut ceasul acela la fratele mai mic al lui Iacob. "Ticăloșilor, păi voi ați împărțit lucrurile între voi" - aceasta a fost primul meu gând. Poate că fără motiv, pentru că eu n-am văzut niciodată la Iacob obiecte predate. Dar fratele lui a scos ceasul de aur din buzunar. De unde putea să-l aibă? Un evreu, imediat după deportare? Atunci, imediat, mi-a trecut prin minte că n-ar fi trebuit s-o sfătuiesc pe Kati să predea partidului cutia. Nu știu ce să spun. Dans la vie il y a des choses qu' on fait pas... În viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac...


La-nchiderea ediției: m-o trimis Google (Slavă, Preadeșteptule!) la ACEST dialog avut de Emil Hurezeanu cu Imre Tóth, la Radio Europa Liberă,  în 1985 și astfel eroul ungur din carte o căpătat voce în limba mea. Ce bucurie!


  • In viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac...  Péter Várdy în dialog cu Imre Tóth -  traducere din maghiară de Gabriela Maaz, Editura Humanitas, 2016, 364 pagini. 

______________

  1. Celelalte peste 300 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA
  2. Indexarea titlurilor din  2022, 2023,  este AICI. 
  3. În 2023 am citit și povestit despre:



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*       cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**    volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu