luni, 10 septembrie 2018

JURNAL DE COFETAR #12



De vro zece ani cochetez cu ideea a cât de grozav tre să fie a trudi în toate clipele dulcegării. Emoțiile pe care le-am făurit personalizând daruri dulci îs greu de egalat de multe dintre celelalte trăiri. Când am citit pe contract că semnez pentru ajutor de cofetar am simțit zborul după care tânjeam și teama căruia mă paralizase țintuindu-mă-n activități nepotrivite.


CÂND AJUNSESERĂM LA LIMAN, IARĂ NE-AM ÎMPOTMOLIT ÎN ĂL MAI GREU DINTRE GREU-RI

Ce lună frumoasă fu august în laborator! 
De ce n-oi fi povestit atunci?! 

A. și-a scris demisia. Imediat după ce eu am vrut să plec și m-am răzgândit. L-am bătut pe șefu la cap s-o convingă să rămână, i-am livrat toate motivele adevărate pentru care A. ar fi renunțat (salariul, programul). 
A. face cele mai frumoase torturi făr de fondant, taie cele mai egale felii și prăjituri. De ea pleca, s-ar fi ocupat șefu, care nu-i ăl mai răbdător la fazele astea.
Am rămas pentru voi ne-o zis după ce termenul a ajuns la scadență și chiar o altă persoană fusese găsită.  Sper că și salariul o fost reconfigurat în ecuația aceasta. 

Pe bandă rulantă au plecat bunicuțe cu părul roșu și andrele, ștrumfi cu zâmbete ștrengărești, castele de doi metri treizeci (da, exact 2.30!), toate florile pământului în toate culorile lumii, un 100 alb pe un tort negru, coroane de prințese și  parcul auto Cars.  
În sfârșit, diviziunea muncii era eficientă! F. cu blaturile, eu cremele, A. montarea, Iola decorarea. 

Între un tomberon mare galben și unul tot mare, dar mai mic, negru, ne căutăm locurile pentru prânz. Sigur că-n laborator sunt mese lucioase de trei metri. Iola e pe o treaptă în stânga cum urci. A. lângă ea pe dreapta. F. o găsit o bucată de polistiren în linie cu A. Eu mă tot foiesc pentru că de mă așez pe paletul disponibil, la nivelul solului,  îmi crapă pantalonii. După o așa aroganță m-am trezit cu pantalonii azurii rupți în fund. Dacă tot nu mi i-am luat pe ăia elastici în care încap cu toate kilele de prăjituri gustate, tre să mi-i protejez pe ăștia albii în care abia respir. Găsesc un scăunel și întregesc trupa. 

Iola are pentru prânz o țigară, eu o chiflă cu cartofi de la Lidl (e 89 de bani și e delicioasă. Nu estimez niciodată cât o să mă coste o pereche nouă de nădragi  când mă înfrupt din ea). A., ca întotdeauna, are casoleta cu salată. F. de la cina din oraș o recuperat 3 mici și doi cârnați. Un prânz suficient pentru trei flămânde. A. nu mănâncă porc. Avem ș-un lighean de struguri, e drept că nu toți copți, de la Bunicelul șefului. 

Ca întotdeauna Iola ne povestește chestii. Poate trece de la diferențele dintre brioșe și muffins prin câte nuanțe are albul și de ce pielea e cel mai mare organ în secunde.  Noi o sorbim ca pentru toți profesorii pe care nu i-am auzit. 

La începutul lui septembrie am avut două zile cu doar 8 ore lucrate. Vă zisei din titlu că eram pe făgașul cel normal în sfârșit.  Marți, prima zi de lucru, F. trimite mesaj la 4 noaptea că lipsește din motive personale. Miercuri, în zori, scrie iară că se mută la 300 de kilometri. Cum miercuri e prima zi de lucru în săptămână pentru Iola, mă duc la ea șocată. F. s-a întors acasă la părinți după o relație de 7 ani și un băiețel îi zic bocind de parcă acasă ăla e cimitirul. 

-Și eu fac la fel, după zece ani, la 400 de kilometri. Îmi pare tare rău că nu ți-am spus mai devreme, Maria. 
- Păi, să fug dracu din laborator, dacă o intrat virusu ăsta. Eu nu vreu să mă despart de B. zic și râzând și plângând în hohote. V-aș fi luat, mama e la 600 de kilometri!

- Eu am rămas pentru voi toate. Acum ce fac?! mă întreabă A. cu tristețe. 

Sâmbătă am fost iară doar cu șefu la muncă. Exact ca în decembrie, primele noastre zile de împreună. Este atât de fragilă realitatea noastră de care ținem cu dinții certitudinii! Într-o secundă imaginea celor patru femei șezând la taclale în jurul unei cutii din plastic cu muștar și carne rece a fost înlocuită cu cea a unui colț de masă lucios pe care se mănâncă salată de vinete în doi. Un băiețel cu o mamă și un tată împreună este același dar cu o mamă și un tată separați. O femeie care iubește de zece ani un singur și același bărbat își adună în bagaje sufletul țăndări. 

- Voi pleca și eu! B. caută casă la șaizeci de kilometri mai la deal.

  
*

Am ales pentru fotografie una dintre cele mai frumoase decorațiuni. Simt că nu blaturi-creme mai e visul, ci fondantul pare a fi capătul și abia aștept să ajung acolo. Cândva.




Celelalte file ale jurnalului:

2 comentarii:

  1. Ploua cu semne :)
    Sambata imi povestea mama ca nepotul unui vecin de pe strada ei a facut stop cardiac si a murit. Avea 35 de ani.
    Luam de bune toate zilele ce ni se arata. Ne trezim morocanosi si antisociali, ne stresam pentru toate prostiile din lume, ne culcam certati sau fara macar sa ne sarutam de noapte buna. Apoi pretindem ca toate vor fi bune maine. Maine ne loveste brusc cu o negandita si toata lumea noastra se clatina. Maine poate fi sfarsitul. Sau inceputul :)
    Cum ziceam, ploua cu semne :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce mă enerva bunică-miu, în copilărie, când îmi spunea că și să trăim un ceas e mult. Nu-și făcea niciodată planuri, aștepta toate secundele cu bucurie, ca pe daruri prețioase. Mă strădui să conștientizez și eu mai des asta.

      Ștergere